miercuri, 1 noiembrie 2017

Fotosinteză în lumina ochilor



            Doi copaci. Primul i-o nebunie cu crengi aurii și extensii din scobitori. Pe ele dorm apuse frunze ascuțite, de-un smarald palid, somnolent. Se ridică santinelă, fără fructe sau flori, fără vârf plin de dulce.
            Al doilea-i și mai înalt, cu crengi grandioase, care dac-ar fi tăiate ar trebuie cărate de o clasă întreagă de culturiști. Ironic, nu poartă podoaba grea a hainelor purtate de Adam și Eva. Ramurile se-ntind mândre, dar solemne, fără încrucișări care-ar blinda copacul. Nu c-ar avea nevoie.
            Stau unul lângă altul. În dreapta lor s-așază o ceață groasă pentru 5 antimeridian, învăluind aerul înghețat al atmosferei nocturne. „Dar e dis de dimineață!” Păi la munte ninge. Asta nu înseamnă iarnă?
            Ironic. Fiecare sezon există permanent, fără pauze, schimbând locațiile prin lumea asta bipolară. Mereu e iarnă undeva.
            La stânga lor un fum subțire se strecoară prin scuipăturile unui horn arhaic. Intoxicant de calmant adoarme ambii arbori avari, intoxicant de fatal ar adormi și oameni avari. Fumul – spirit orb și fără scop, născut de foc și ucis de cenușă, fără obol în gură pentru luntrea lui Charon. Fantomă seducătoare pentru fumători. Iar fumătorii îi sunt preoții profani…
            Stejarul nud se-mbracă în ceața îndrăgostită, stabilind atmosfera misterioasă pentru eventualul apus lunar. Salcia bogată fură perfidă fumul inocent, metamorfozându-l în ceva la fel de inocent. Dătător de viață chiar.
            Aurul începe a privi vidul.
- Sunteți împreună, frumoșilor?
- Scutește-mă, snobism fizic. Nu ți-e milă de bietul fum?
- Ție nu de biata ceață?
Fostele frunze de stejar tremură alarmate pe covorul împletit cu iarbă moartă. Vântul chicotește cu mâinile pe colțurile încă tremurânde.
- Ce vrei să spui, soră?
- Adică…dacă nu te-ai săturat din a mai corupe fete fericite. Uită-te la tine, arc de triumf fără cheie de boltă! Nu ți-e rușine cu fizicul ăsta de Edgar Allan Poe? Te uiți de parcă nu te vezi.
Frunzele fără de stăpân se-ntunecă în timp ce bolta cerurilor se luminează-n negru albastru. Vântul suspină deprimat după o nouă crimă.
            - Știi, dacă nu erai frumoasă, chiar nu înțelegeam bietul fum.
            - Ce vrei să spui, bastardule?
            - Nu te mai înverșuna. Faci riduri, cade părul.
            O petală acoperită-n aur zboară prevăzătoare.
            - Recunosc. Nu am fost și nu voi fi ideal. Monstruos, neadecvat, așa-s.
            Dar ea-mi vede-n scorburi!
            Și îmbrățișarea ceții se strâmtă și mai tare. Ochii-i gri sclipesc sub pleoapele care acompaniază un zâmbet ascuns în gâtul stejarului.
            - Mă iubește pentru că n-am fost iubit. Nu-i milă, nici ea nu e apreciată. Auzi destul cum o înjură oamenii!
            - Și cred că tu o tratezi regește, maiestate.
            - …am fost plantat pe undeva pe la începutul unui iulie aici. Crezi că n-o iubesc?
            - Ba bine că nu! Abia ai dat și tu de una, și ai ajuns să crezi că iubești.
            - Privește-ți inelele. Apoi pe-ale mele. Pe mine-au vrut să mă taie și pionierii, și democrații, și voluntarii, zise solemn, sărutând ceremonios fruntea cețoasă. Eu știu cum s-apreciez dragostea pură. Tu?
            Vântul gudură jucăuș rămuricile salciei pale.
            - Eu ce?!
            - Tu iubești?
            - Din tot sufletul.
            - Așa cum ai iubit și berzele? Și „casa din copac”? Și tatuajele cu cuțitul crestate de copii?
            - Îmi judeci trecutul, bătrân uitat?
            Pletele carbonice se ridicară nițel din poala salciei. Ea-și culcă dragul înapoi, sărutându-i ochii-ntunecați și acoperindu-i cu crengile urechile care auzeau tot ce era dus și adus de vânt.
            - Berzele abia veniseră-n țară. Ai fost salvarea lor! Le-ai ocrotit casele, și-au crescut copiii alături de tine…
            Au plecat toți la rău, când le-ai aruncat cuiburile și privat hrana. Casa aia din copac a oferit atâta râs și bucurie oamenilor, și ei te-au iubit! Acum e frig și nu te sacrifici pentru căldura lor, doar în casă stau! Când au crescut, îi implorai prin foșnete subtile să te marcheze ca altar al pasiunii lor adolescentine. Acum le-ai acoperit darul.
            Cu fumul ce să cred c-o să faci?
            - M-asculți?
            - Mhm.
            - Bine.
            Berzele m-au rugat să vorbesc cu tine, să le lași să stea cu tine pe timp rece. Dar tu frunziș ai doar în vis, iar ele erau din carne și oase. Mi-am sacrificat iubirea pentru siguranța lor.
            Am urât acea căsuță de când au început să o clădească. Ți-au amputat zeci de ramuri pline cu sevă și putere! Ce puteam face pentru a te răzbuna?
            Tatuajul a fost greșeala care avea să-mi amintească mereu de tinerețe…
            Te-am văzut cum plângeai în miez de noapte când îți respingeam iubirea.
            Nicio frunză și niciun vânt nu mai bocea. În acea suferință melancolică, o singură picătură de rouă înghețată fu slobozită de stejar.
            - …și-acum? rosti timid și stingher bătrânul după o îndelungată tăcere, odată cu răsăritul.
            - Acum ce?
            - De ce nu acum?
            - Eu îl am pe micuț. Tu pe drăguță. Ce mai vrei?
            Razele soarelui stinseră focul și goniră vaporii plânși.
            „Ții minte când ți-am spus
            Să ai răbdare în apus;
            Căci vom ajunge a ne iubi
            Doar când vor izvorî și zorii?”
            Rămurelele prețioase parcă luminau și vidul când creanga stejarului mângâie chipul natural al salciei. Părul verde-i flutură-n potopul Zefirului, iar sărutul astrului cald cunună două plante în fața genezei iernii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Follow by Email