vineri, 31 martie 2017

Prologul adolescenței, Capitolul 3



Ții minte că la început am spus că asta o să fie o chestie care va vorbi despre tot ce mi s-a întâmplat de la începutul sfârșitului gimnaziului până la începutul vârstei de 15 ani?
Ignoră asta. Sunt multe idei care îmi vin în cap chiar acum. Ar fi o minciună să spun că unele lucruri pe care le scriu aici le-am gândit și la 14 ani. Dar parcă mă pricepeam la minciună? Poate. Dar dacă cineva merită adevărul, atunci tu ești acela, naratarul (pentru mai multe informații, studiați materia de Limba și Literatura Română, clasa a IX-a. Uman, filologie, desigur. Să nu mai spuneți că nu sunt un propagandist convins când vine vorba de pasiunile proprii!).
Revenind. Acea descărcare electrică naturală pe care am menționat-o anterior mi-a întrerupt gândul de la deschiderea oficială a anului școlar. Parcă. Da, la asta m-am oprit. Si unde rămăsesem? Ah, da.
Cu toți acei oameni care doreau cu ardoare să-mi vorbească despre abstinența în cazul consumului drogurilor legale produse din tutun și alcool, siguranța împotriva bolilor cu transmitere sexuală, antrenarea pentru evaluarea națională și menținerea comportamentului meu exemplar dovedit peste ani (interesant ce vedeau profesorii și ce vedeau colegii mei. Mai multe, mai curând decât ai crede), am decis să-mi scuz ieșirea din ambuscadă folosind clasicul „Știi, m-a chemat doamna dirigintă.” Doamna dirigintă…of, doamnă, dacă ați știi dumneavoastră de câte ori v-a fost pronunțat apelativul ăsta compus în asociere cu atâtea alte…acompaniamente, nu știu ce ați mai crede despre elevii pe care i-ați luat sub aripă doi ani.
Dar cred că ne-ați înțelege. Normal că înainte, în timpul și după prezența voastră ați fost vorbită mai mult sau mai puțin copilărește. Ce s-o mai dau la întors, ce strigă șoferii de după parbrizuri sunt minciuni pe lângă ce vorbeau unii (Nu că eu aș fi luat parte la așa ceva, Doamne ferește)! Dar vă mai și lăudam mult când ne mai ridicați notele la teste cu un punct, un punct jumătate. Un fel de ipocrizie, trecând de la persiflare la laudă, ciclul continuând.
…dar și dumneavoastră ați fost elev! Și dumneavoastră ați dat din picioare sub bancă la o oră plicticoasă (poate ați dat din picioare și sub catedră când ați ascultat un elev care nu știa nici în ce zi era ascultat), și dumneavoastră ați dat palme băieților care nu vă lăsau în pace, și dumneavoastră v-ați bârfit profesorii, și dumneavoastră ați chiulit!
Dar asta e viața, presupun. Faci ceva în copilărie, te maturizezi, și te regăsești pe sine în fiecare fată care își plânge despărțirea, în fiecare puști care își țipă victoria la fotbal, în fiecare tocilar care studiază considerându-se superior. Așa că, doamnă, dacă citiți asta, și nu știu dacă ar trebui să vreau să citiți asta sau nu, dar și noi am fost nervoși când am luat un 4 din propria lene. Iertare, dar așa ați fost și dumneavoastră.
Și aceste similitudini între diriginta noastră la vârsta adolescenței și propriile noastre persoane puteau fi văzute de la o poștă chiar și de cei neinițiați în arta…comparării, presupun. În timp ce pășeam repede din locul în care se adunaseră atâția prieteni de familie confuzi, încurajat de mama cu un „Dacă faci vreo prostie, vezi ce-ți fac eu acasă!...”, priveam atent de la un capăt la altul al curții liceului. Da, gesticulam din cap un salut cu fiecare profesor semi-cunoscut, dar eram atent la gloata de copii adunați aici pentru o formalitate atât de simbolică adulților angajați ai școlii, dar atât de distractivă minorilor angajați ai școlii.
La o adică, asta era doar o zi cu activități speciale pentru noi, la fel cum e ultima zi a semestrului întâi sau ziua copilului. Cel puțin pentru mine, nu prea se simțea că ăsta era un an nou. Mă rog, poate și din cauza faptului că vara am petrecut-o îngropat în caietele de exerciții suplimentare, foile de concurs cu rezolvări la subiecte de olimpiade și alte elemente inflamabile (care chiar mi-ar fi făcut plăcerea să le transform în materiale de show pirotehnic), dar nu avusesem nicio schimbare majoră. Aceeași dirigintă, aceeași colegi, aceeași slujbă care mă făcea sa am conversația asta zilnic:
-Bună, mâțule! Cum a fost la școală?
-Just another day at the office.
Ironic, având în vedere că anul ăsta aveau să se schimbe atât de multe. Oricum, scanând masa de clase, am descoperit-o pe a mea. Diriginta în față, semeață, mândră, o santinelă care ne proteja permanent…păcat că era cu fața la directoarea, vice-directoarea, preotul și șeful poliției care aveau să spună câte ceva despre noul an școlar, și cu spatele la protejații ei care își făceau de cap. Îmi fac drum prin fața celorlalte clase, fac cu mâna, zâmbesc, pe sistemul Ceaușescu, „Alo, alo, dragi tovarăși, așezați-vă liniștiți”…
Ajung la tovarășii mei.
-Salut!
-Salut!
-Uaaaa, Enacheeeeee!
-A VENIT BABUINUL!!!
-Ce faci boss?
-Mă amuz. Voi?
-Treabă, Enache. Treabă.
-Bine, frate, bine, suntem bine!
-Batem curioși, uă.
-I-auzi. Fain așa, viață frumoasă.
Toți cei care au răspuns – băieți. Fetele s-au întors către noi, unele amuzate, unele privind superioare, unele nepăsătoare, văzând că eram îmbrățișat, bătut cu palmele în spate și alte saluturi specifice nouă. Dacă eram fată, altfel se întâmpla.
Ajung la tovarășele mele.
-Bună!
-BUNĂĂĂĂĂĂĂĂ, IUBIIII!!!
-Mvai, Ema, bună! Ce frumi ești!
-…ciao. CF?
-Bine, iubitelor, mă bucur să vă văd! Voi ce faceți?
-IUBIIII, TE AȘTEPTAAAAAM!
-Mă uit la rochița ta, de unde ai luat-o, e de firmă, a fost scumpă, e foarte faină pentru tine (insinuând că ar arăta bine doar pentru mine, deoarece nu arăt bine în general).
-…stăm.       
Logic, nu așa s-ar fi întâmplat. Dar dacă tot sunt un stalker permanent, mă pricep la psihologie și sunt martor zilnic la discuții precum cea de mai sus, n-ar trebui să știu cu exactitate ce ar fi spus fetele dacă aș fi fost fată?
Nu. Și asta din cauza a trei principii, legi, cum vrei să le spui tu, care nu permit diagnosticarea exactă a situațiilor de genul și care toate aparțin teoriei haosului (o ramură a matematicii care se bazează pe efectele grandioase ale unor cauze mici):
Mai întâi, Efectul Fluture. Imaginează-ți că viața e o linie dreaptă. Fiecare decizie pe care o poți lua este o ramură a liniei principale. Și fiecare ramură are la rândul ei alte decizii, alte ramuri pe care le poți urma. Chestia interesantă este că fiecare decizie are un efect extrem de diferit față de alte decizii, în timp. Ca exemplu, dimineața asta. Dacă te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o anumită slujbă, cum ar fi cea de militar. Dacă nu te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o cu totul altă slujbă, precum, nu știu, cea de meteorolog. Sau vice-versa, de ce nu?
-De ce se cheamă Efectul Fluture?
O făptură atât de mică și neînsemnată, incapabilă de a face ceva cu efect imediat, chiar poate schimba istoria. Printr-o interpretare a acestui efect, un fluture poate da naștere la două istorii complet diferite doar prin prezența sau absența sa.
-Cum se aplică asta la situația noastră?
Păi, dacă o salutam mai întâi pe Xuleasca, poate Zeneasca nu s-ar fi supărat pe mine pentru că nu am salutat-o prima, chiar dacă Xuleasca e BFF-ul meu, dar ce pot să fac dacă Zeneasca vrea cu ardoare să-i ia locul? Alternativ, dacă o salutam pe Zeneasca, Xuleasca ar fi putut sau nu să se supere.
-Dar de ce să se supere de la așa ceva, e ilogic ceea ce spui!
Lasă, ajungem și la ce e ilogic în situația asta.
Apoi, universurile paralele. Dacă exemplele pe care le-am menționat și explicat mai sus chiar s-au întâmplat, dar în universuri paralele? Universurile paralele și Efectul Fluture mereu fac casă bună, pentru că poți spune că o decizie aparent mică dă naștere la două universuri paralele, cel în care ai luat acea decizie aparent mică și cea în care nu ai luat acea decizie aparent mică.
-De ce se numesc universuri paralele?
Paralelismul poate fi definit cel mai ușor ca două drepte care, dacă li s-ar fi extins la nesfârșit capetele, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Două universuri paralele sunt două universuri complet diferite unul față de celălalt, cu alți oameni, alte invenții, alte războaie etc.
-Cum se aplică la noi?
Primul salut aparținând Xuleascăi reprezintă nașterea unui univers, iar primul salut aparținând Zeneascăi reprezentând nașterea altui univers, complet diferit. La rândul său, în universul Xuleascăi pot avea loc două alte întâmplări născătoare de universuri paralele, supărarea sau ne-supărarea Zeneascăi în legătură cu salutul ei. Și tot așa, până într-un univers omenirea moare în urma unei catastrofe pe Pământ, si în altul omenirea colonizează întreg spațiul cosmic. Mișto, nu?
-Da, dar tot pare ilogică treaba asta cu fetele, salutul, personalitatea lor și inabilitatea ta de a le putea prezice comportamentul.
…BINE, hai s-o explic și pe asta.
Nu în ultimul rând…comportamentul feminin.  Ți-am spus că ajungem și la ce e ilogic în toată situația asta. Ai citit chestiile astea cu teoria haosului, le-ai recitit, ți-am făcut capul vârtej, da? Ei bine, uită toate astea. Pentru că legea asta combate orice altă lege dar e și complet diferită în același timp. Nu e opusă, nu e reciprocă, nu e nimic matematic, ceva mai apropiat de o lege a lui Murphy.
-Și atunci de ce ai spus că are treabă cu teoria haosului?
Pentru că legea asta este un haos în sine! Când o femeie poate lua o decizie logică, ea va lua o decizie ilogică. Nu contează că sintagma „Nu are de ales!” se aplică perfect în cazul ei, femeia va face ceva irațional și diferit! Poate ca să fie diferită, poate ca să ia lumea prin surprindere, poate prin sfidarea societății, poate din cauza rebeliunii adolescentine!
-Dar de ce?
…din păcate, știința nu a ajuns până aici până acum. Și soarta se pare că ne este pecetluită în acest caz, fiind condamnați să ne învârtim în jurul a miliarde de bunuri umane care ascund în ele date științifice care ne-ar putea propulsa o distanță gigantică cunoștințele în psihologie. Uită-te și tu ce încercăm să explicăm – femeia. Atâția mii de ani petrecuți în studiul filosofiei și sensului vieții nu au reușit să explice femeia, și te aștepți să o explicăm noi.
Dar până la urmă, cine se înțelege pe sine? Nici noi nu suntem mai superiori în auto-cunoaștere câteodată. De ce spun auto-cunoaștere? Pentru că nici doamnele și domnișoarele nu se înțeleg pe sine. Câteodată. De cele mai multe ori fac acțiuni ilogice după un plan anume, un plan pe care bărbații nu sunt capabili psihic să-l înțeleagă.
În concluzie, adolescentele rămân fără prognoză, femeia își păstrează statutul de sursă de inspirație pentru romanele de mister, băieții se bat cu capul de pereți din confuzie și ceremonia de deschidere a anului școlar continuă.
Așezat în cercul de colegi vechi și noi, mă uit în jur. Arhetipul elevului din primară făcea de rușine orice IT-ist convins, discutând noile trenduri în tehnologie mai rău ca George Buhnici cu frații săi de breaslă. Elevul primar se consideră matur acum că e la școală și vrea să se comunice ca atare. Arhetipul elevului din gimnaziu (în care eram conținut, dar din care mereu încercam să ies în evidență) încerca din răsputeri să se afle în mijlocul atenției (dar cum o cunoștință mi-a spus odată, prin faptul că toți încercăm să fim diferiți, conceptul de diferență încetează să mai existe și toți devin aceiași prin…diferență), fetele cu rochiile pompoase pe ele, șmecherii cu cămășile cu guler ridicat și combinația de tricou-vestă, tocilarii bătuți în cuie în uniformele lor exemplare. Normal că erau și cazuri particulare, dar de obicei când îți faci o privire de ansamblu, urmărești categoriile sonore, nu excepțiile tăcute. De obicei. Elevul gimnazial este conștient de faptul că este un adult acum și vrea să inspire respect, frică și invidie prin ce face, ce spune, cu ce se îmbracă și din ce colectiv face parte. Arhetipul elevului din liceu este același cu cel al arhetipului din gimnaziu, doar că nu le pasă neapărat de ce cred ceilalți și sunt singurii care se pot defini ca fiind maturi. Elevul liceal a trecut prin disputele cu părinții legate de privilegiile și responsabilitățile sale ca adolescent, nu adult, și acum vrea doar să se distreze, să studieze și să devină un adult adevărat.
De aceea cei din primară erau așezați cei mai compact, ascultând unul sau doi reprezentanți a două puncte de vedere diferite (spre exemplu IOS VS. Android), cei din gimnaziu erau separați în bisericuțe care le denotau personalitatea, iar cei din liceu erau răsfirați ori în grupurile claselor, ori cocoțați în crengile copacilor, ori fumând pe la baie, ori…în treaba lor, la o adică.
Nu o să dezvolt procedura propriu-zisă a ceremoniei, deoarece era deprimant de plictisitoare. Toți căscau, inclusiv unii dintre cei care trebuiau să ne vorbească despre subiectele menționate la început. Momentele cheie au fost reprezentate de citirea poezi-pardon, unui fragment bisericesc de către un preot catolic (citire care a fost luată în serios la cel mai mare nivel de către noi, elevii – până și unii profesori scăpau un surâs la unele fraze), un mic discurs din partea noului șef al poliției (discurs care a servit ca un anume mesaj cu sensul de „Lăsați că ne vedem noi în alte împrejurări mai neoficiale, țâncilor!”. Ferească Dumnezeu să nu ne fim intimidați de o figură atât de autoritară) și alte comentarii din partea doamnei director, doamnei director-adjunct și fostului domn director-adjunct (o spun de parcă nu mai e domn) legate de interesul nostru crescut în propria educație.
Derulăm câteva minute după comentariile aferente și ajungem la momentul intonării imnului național. Acum, aș dori din INIMĂ să vă spun că a fost un moment de patriotism pur, de mândrie națională, de satisfacție că fac parte din statul care deține imnul duduind din boxele din fața noastră. Ei bine, eu am încercat să fiu cât se poate de serios în contextul ăsta. La orice ocazie când aud imnul României încerc să dau dovadă de un caracter matur. Și poate reușesc…păcat că a mea curiozitate mă ucide și întorc capul în lateral, doar pentru a prinde un coleg cum rânjește cu gura până la urechi și abia își ține râsul în gât. Implicit eu chicotesc, colegul izbucnește în râs, alți colegi zâmbesc și se hlizesc, și ajungem să ne întrebăm de ce râdem.
Noroc de corul militar înregistrat care ne acoperea fericirea interzisă. După ce ultimii cerșetori de atenție și-au dat jos mâinile de la piept (nu mă înțelege greșit, erau și oameni serioși care și-au acoperit inima la auzul imnului), fiecare clasă a fost prezentată cu învățătorii și diriginții lor aferenți. Fiecare clasă aplauda mult mai tare când îi venea rândul, în comparație cu aplauzele la celelalte clase, unii găseau de cuviință să fluiere sau să țipe, s-au auzit și huiduieli. Eh, riscul meseriei când vine vorba de conflicte și elevii care adoră să le stingă cu benzină.
Și după asta, satisfacția ne-a fost atinsă și am scăpat din soarele dogoritor, fiecare colectiv fiind dus către clasa sa. Chiar dacă toți se bucurau, modul în care profesorii încercau din răsputeri să atragă atenția asupra lor era asemănător cu modul în care un cioban își mâna oile. Acum, analogia poate fi interpretată ca una religioasă, cu profesorii care sunt păstorii care au grijă de turma lor sfântă, sau una mai apropiată de adevăr, în care suntem toți conduși folosind instinctul de turmă și ne simțim ca evreii care pășesc pe porțile Auschwitzului. Cititorul face cum dorește.
Noi, clasa a opta B, eram singurii de la etaj. Acum eram cei mai mari din rândul elevilor care învățau după amiaza (făcând abstracție de filialele tehnologice, S.A.M, profesionala sau cum se mai numesc ele), și asta ne făcea mândrii. La o adică, restul claselor de la etaj erau de a șaptea. Imaginați-vă posibilitățile din perspectiva unui bătăuș, sau a unui batjocoritor, sau a oricărui alt elev de a opta. SUPREMAȚIE. TOTALĂ. Oricum, clasa noastră era una foarte colorată. Pereții aveau clasicul fond alb, pe care erau pictate planete, rachete, constelații, până și extratereștrii! Ne-am minunat destul de mult când am văzut clasa, fiind auzite țipete de bucurie din partea fetelor și urări de bine de la băiat la băiat:
-BINE, FRATE!
-BRAVO, FRATE!
-MERSI, FRATE!
Toți o frăție, dar nu noi pictasem clasa. Nici nu o câștigasem în urma unei competiții. Mă rog, se putea numi loterie faptul că am primit clasa frumos colorată din noroc pur, dar tot nu-mi puteam asuma o satisfacție destul de mare în legătură cu clasa. Haosul domnea în timp ce toți fugeau să prindă anumite locuri specifice în bănci, toată lumea fiind extrem de vocală și volatilă în legătură cu unde voiau să stea, cu cine voiau să stea și cum voiau să stea. Pardon, unde aveau să stea, cu cine aveau să stea și cum aveau să stea (fiecare își îndeplinea singur propriile dorințe, iar cei care se împotriveau nu aveau drept de apel. Problema era că fiecare se considera la fel de demn ca amplasarea să se facă după propriul plac). Ca întotdeauna, eu m-am sprijinit de perete și m-am uitat cu zâmbetul pe buze la masacrul verbal care se făcea între taberele fără nume și fără onoare. În ce lume am fi trăit dacă înjurăturile lor se îndeplineau…
Intră în scenă doamna dirigintă.
-Nu vă mai chinuiți, că oricum vă mut cum vreau eu mai încolo.
Intră în scenă Emanuel. Se așază într-o bancă de la spate încet, rânjind, uitându-se în jur la mutrele îngrozite. Aveam intenția de a folosi toate trucurile dobândite prin experiențele trecute pentru a deține un mic avantaj asupra colegilor? Poate. Eram arogant în legătură cu asta? Indubitabil. Ah, dacă aș fi știut câte șmecherii încă îmi rămăseseră nedescoperite până atunci…
Dacă al nostru colectiv era un corp compact de agenți speciali, fiecare membru cu avantajele sale, atunci când era nesupravegheat, colectivul devenea o adunătură de entități neidentificate atunci când diriginta „domnea”. Aproape nimeni nu deschidea gura, și cei care o făceau nu scoteau niciun sunet inteligibil. Foarte folositor atunci când voiai să fii atent la lecție (aproape niciodată). Foarte dezavantajos atunci când voiai să copiezi (o abilitate devenită colocvială pentru noi).
Ca un judecător, diriginta își odihnea mâinile fine pe catedra dură (OXIMORON!), coloana dreaptă în fața suspecților care normal că aveau să fie puși sub acuzație de ceva pe parcursul anului. Privirile se schimbau anevoios, tensiunea dominând în clasa care arăta…calmă. După un minut care păruse un deceniu, judecătorul începuse ședința:
-Dragilor. Dar, dragilor! Mă bucur atât de mult să vă văd, dragilor!
(Și eu care auzeam doar „dracilor”…)
-Sper că vacanța voastră a fost mai pe gustul vostru decât pe al meu. Avem un an întreg pentru a reconsolida și disemina materia învățată în anii anteriori, și dacă nu greșesc, aveți un prim examen de susținut.
Ah…evaluarea națională pentru dovedirea faptului că merităm să ne metamorfozăm de la elevi de gimnaziu la liceeni. Înainte BAC-ul era unica teroare a elevilor. Acum erau două.
-Sunt sigură că o să vă descurcați onorabil. Dacă nu sunteți de aceeași părere cu mine, atunci să nu vă faceți griji – o să muncim destul și în plus anul ăsta, da?
Un răspuns afirmativ se făcuse auzit, ca un ecou al dirigintei. Doar eu tăceam. Nu știu de ce, dar mereu tac atunci când un profesor pune o întrebare care indubitabil va primi un răspuns răsunător de la toată clasa. Poate nu vreau să spun ceva greșit. Poate vreau să rămân neutru. Poate am un sâmbure de anxietate socială în mine?...Ei da, ba deloc, mereu mă găsesc eu să găsesc nod în papură, să mă apuce sentimentalismele și să-mi iasă ceva rău pe gură atunci când nu trebuie.
-Ce ați făcut în vacanța asta?
Și toate gândurile liniștite pe care le puteai avea până atunci s-au risipit într-un instant, odată cu începutul diferitelor opinii și experiențe care roiau de peste tot din clasă. Singurele meditații lucide de care puteai fi capabil erau situațiile „cum ar fi”, și alea legate de „cum ar fi ca un bezmetic să dea buzna cu un Kalashnikov și să instaureze liniștea”, sau „cum ar fi ca Dumnezeu să dea buzna cu un Bibliakov și să instaureze liniștea”.
Sau doar eram eu mai nervos și frustrat pe toți că nu vorbeau pe rând. Și mie îmi pare rău la cât de înfumurat eram. Oricum, după ce toți își spuseseră opiniile, printre care eu, care specificasem special că citisem mult în vacanță, ne făcurăm poze și stabilirăm reguli de conduită știute de toți elevii (Nu vei impune asupra-ți colegilor dorințe nesăbuite prin violență, nu vei avea parte de plăceri prin substanțe nesfinte, nu vei lua vocabularul român în deșert și multe altele care seamănă cu poruncile din Vechiul Testament.), mi-am luat de câte-o aripă colegii și ne-am reînceput drumurile spre casă, la fiecare câteva alei sau drumuri cineva ieșind din formație.
Ca întotdeauna, eram ultimul care rămânea pe drumuri. Soarele strălucea optimist, poate ca o invitație spre un an mai bun. Pământul pocnea sub pantofii de piele, formând un ritm iregular, poate ca un semn al tumulturilor care urmau să mă urmeze în noul an. Ei, de acum și liniile din palmă erau o rețea complexă care îmi arăta cât de mult urma să mă complic în viitorul apropiat. Simbolismul, la fel ca zodiacul, era un lucru la care urma să renunț din cauza presiunii anturajelor. Poate era de bine, că era un subiect tabu. Dar eu nu eram ceva…tabu?

Follow by Email