miercuri, 1 noiembrie 2017

Fotosinteză în lumina ochilor



            Doi copaci. Primul i-o nebunie cu crengi aurii și extensii din scobitori. Pe ele dorm apuse frunze ascuțite, de-un smarald palid, somnolent. Se ridică santinelă, fără fructe sau flori, fără vârf plin de dulce.
            Al doilea-i și mai înalt, cu crengi grandioase, care dac-ar fi tăiate ar trebuie cărate de o clasă întreagă de culturiști. Ironic, nu poartă podoaba grea a hainelor purtate de Adam și Eva. Ramurile se-ntind mândre, dar solemne, fără încrucișări care-ar blinda copacul. Nu c-ar avea nevoie.
            Stau unul lângă altul. În dreapta lor s-așază o ceață groasă pentru 5 antimeridian, învăluind aerul înghețat al atmosferei nocturne. „Dar e dis de dimineață!” Păi la munte ninge. Asta nu înseamnă iarnă?
            Ironic. Fiecare sezon există permanent, fără pauze, schimbând locațiile prin lumea asta bipolară. Mereu e iarnă undeva.
            La stânga lor un fum subțire se strecoară prin scuipăturile unui horn arhaic. Intoxicant de calmant adoarme ambii arbori avari, intoxicant de fatal ar adormi și oameni avari. Fumul – spirit orb și fără scop, născut de foc și ucis de cenușă, fără obol în gură pentru luntrea lui Charon. Fantomă seducătoare pentru fumători. Iar fumătorii îi sunt preoții profani…
            Stejarul nud se-mbracă în ceața îndrăgostită, stabilind atmosfera misterioasă pentru eventualul apus lunar. Salcia bogată fură perfidă fumul inocent, metamorfozându-l în ceva la fel de inocent. Dătător de viață chiar.
            Aurul începe a privi vidul.
- Sunteți împreună, frumoșilor?
- Scutește-mă, snobism fizic. Nu ți-e milă de bietul fum?
- Ție nu de biata ceață?
Fostele frunze de stejar tremură alarmate pe covorul împletit cu iarbă moartă. Vântul chicotește cu mâinile pe colțurile încă tremurânde.
- Ce vrei să spui, soră?
- Adică…dacă nu te-ai săturat din a mai corupe fete fericite. Uită-te la tine, arc de triumf fără cheie de boltă! Nu ți-e rușine cu fizicul ăsta de Edgar Allan Poe? Te uiți de parcă nu te vezi.
Frunzele fără de stăpân se-ntunecă în timp ce bolta cerurilor se luminează-n negru albastru. Vântul suspină deprimat după o nouă crimă.
            - Știi, dacă nu erai frumoasă, chiar nu înțelegeam bietul fum.
            - Ce vrei să spui, bastardule?
            - Nu te mai înverșuna. Faci riduri, cade părul.
            O petală acoperită-n aur zboară prevăzătoare.
            - Recunosc. Nu am fost și nu voi fi ideal. Monstruos, neadecvat, așa-s.
            Dar ea-mi vede-n scorburi!
            Și îmbrățișarea ceții se strâmtă și mai tare. Ochii-i gri sclipesc sub pleoapele care acompaniază un zâmbet ascuns în gâtul stejarului.
            - Mă iubește pentru că n-am fost iubit. Nu-i milă, nici ea nu e apreciată. Auzi destul cum o înjură oamenii!
            - Și cred că tu o tratezi regește, maiestate.
            - …am fost plantat pe undeva pe la începutul unui iulie aici. Crezi că n-o iubesc?
            - Ba bine că nu! Abia ai dat și tu de una, și ai ajuns să crezi că iubești.
            - Privește-ți inelele. Apoi pe-ale mele. Pe mine-au vrut să mă taie și pionierii, și democrații, și voluntarii, zise solemn, sărutând ceremonios fruntea cețoasă. Eu știu cum s-apreciez dragostea pură. Tu?
            Vântul gudură jucăuș rămuricile salciei pale.
            - Eu ce?!
            - Tu iubești?
            - Din tot sufletul.
            - Așa cum ai iubit și berzele? Și „casa din copac”? Și tatuajele cu cuțitul crestate de copii?
            - Îmi judeci trecutul, bătrân uitat?
            Pletele carbonice se ridicară nițel din poala salciei. Ea-și culcă dragul înapoi, sărutându-i ochii-ntunecați și acoperindu-i cu crengile urechile care auzeau tot ce era dus și adus de vânt.
            - Berzele abia veniseră-n țară. Ai fost salvarea lor! Le-ai ocrotit casele, și-au crescut copiii alături de tine…
            Au plecat toți la rău, când le-ai aruncat cuiburile și privat hrana. Casa aia din copac a oferit atâta râs și bucurie oamenilor, și ei te-au iubit! Acum e frig și nu te sacrifici pentru căldura lor, doar în casă stau! Când au crescut, îi implorai prin foșnete subtile să te marcheze ca altar al pasiunii lor adolescentine. Acum le-ai acoperit darul.
            Cu fumul ce să cred c-o să faci?
            - M-asculți?
            - Mhm.
            - Bine.
            Berzele m-au rugat să vorbesc cu tine, să le lași să stea cu tine pe timp rece. Dar tu frunziș ai doar în vis, iar ele erau din carne și oase. Mi-am sacrificat iubirea pentru siguranța lor.
            Am urât acea căsuță de când au început să o clădească. Ți-au amputat zeci de ramuri pline cu sevă și putere! Ce puteam face pentru a te răzbuna?
            Tatuajul a fost greșeala care avea să-mi amintească mereu de tinerețe…
            Te-am văzut cum plângeai în miez de noapte când îți respingeam iubirea.
            Nicio frunză și niciun vânt nu mai bocea. În acea suferință melancolică, o singură picătură de rouă înghețată fu slobozită de stejar.
            - …și-acum? rosti timid și stingher bătrânul după o îndelungată tăcere, odată cu răsăritul.
            - Acum ce?
            - De ce nu acum?
            - Eu îl am pe micuț. Tu pe drăguță. Ce mai vrei?
            Razele soarelui stinseră focul și goniră vaporii plânși.
            „Ții minte când ți-am spus
            Să ai răbdare în apus;
            Căci vom ajunge a ne iubi
            Doar când vor izvorî și zorii?”
            Rămurelele prețioase parcă luminau și vidul când creanga stejarului mângâie chipul natural al salciei. Părul verde-i flutură-n potopul Zefirului, iar sărutul astrului cald cunună două plante în fața genezei iernii.

luni, 30 octombrie 2017

(Estimare prin) Lipsă.




            Aș vrea să știu câteodată dacă cineva ar putea iubi mai multe persoane în același timp.
            Dacă atunci când doi oameni se iubesc și ei devin un singur suflet, te poți referi la iubirea față de sine.
            Dacă o muză trebuie să te iubească sau să te rănească. Arta se naște din durere, nu?
            Acel cineva sunt eu. Iubesc ceea ce nu cunosc și nu știu ce e iubirea.
            Nu mi-s artist. Anne Frank a fost și e. Dar ea a fost martir. Martirii sunt artiști? Spionii torturați pentru informații pictează capodopere patriotice cu sângele sorbit de podelele vampirice?
            Nu am o marjă de eroare care să-mi permită să compar durerea ignoranței muzei cu durerea din partea altor „ele”.
            Ele lovesc. Ele bat în oțel nemțesc. Ele n-ajung la sufletul chinezesc.
            Ea trage cu obuzul coordonat direct în eticheta „Made in China”. Doar ea atinge. Doar ea trage la țintă. Cu ochii închiși! Fără măcar să știe că trage, de fapt.
            Ea e aliat, ea e spion, ea e spânzurătoare cu păr negru pe fața albă din care izvorăsc ochi fără de albastru cu rădăcini roșii. Ea trage în obiectivele de pe aceeași parte a baricadei, fără să știe de armistițiul pe care l-am semnat doar eu în sânge, fără umbra ca instanță neutră. Ea îmi iscodește confesiunile, le vede și le aude, le simte când îmi rup plămânii ca să-mi iasă din sân în sânul ei. Le ia, știu că le ia, dar nu știu dacă le păstrează sau le arde cu tot cu dosarul de secrete clasificate în flăcările Tartarului.
Nu le folosește! Când discut cu ea, îmi discută faptul că a uitat ce a auzit. Și ce discută cu superiorul ei? Nimic. N-are. Ea-i agent dublu, element independent, își pregătește escapada în insula uitată de orice putere globală (Insula Paștelui, că la „Paștele Cailor” o mai prind eu în flagrant). O surprind în medii colocviale, inocentă aparent și cu mâinile spălate cu clor. Dar în întunericul orei nopții, scheletul ei, pătat de interpretări și paranoia a la Emy, mă vizitează. Ea taie în carne moartă, că a tăiat în carne vie, ea gazează, împușcă, injectează, spânzură, decapitează și rupe în patru!
Curios. Ea nu-și amintește.
E un război rece, care-și aduce beligeranții la punctele de fierbere. E un conflict de orgolii și agende politice. Ea-i din vest, e democrată, îi cunună pe toți cu regimul ei. Eu sunt totalitar născut din discursuri care inspiră un popor întreg de sentimente apuse. Eu m-apropii de ea prin prietenii ei, pe care-i ating cu amiciția mea. Ea se înspăimântă, mă declară monstru și mă consumă alături de conștiința mea comunistă.
După o luptă îndelungată, directă, sunt frânt. Jumătate aparțin estului. Jumătate aparțin vestului. Mult stau în odihnă rece. Prieteni de-ai mei se ceartă cu prieteni de-ai ei. Plâng înghețat în somn.
Acum suntem toți democrați.
Ea nu prea mai comunică cu mine.
Sunt iar un întreg, dar adevăratul eu tot nu se înțelege cu ea. Eu o înțeleg. Încerc. E toxică, m-a ucis! Dar m-a și înviat. Mi-a furat orice mijloace de apărare! Dar nici nimeni nu mă mai atacă.
…eu m-apropii de ea prin prietenii ei, pe care-i ating cu amiciția mea.
Curios. Ea nu-și amintește.
Visez la un congres în care să stăm între patru ochi. Visez la globalizare doar ca să-mi fie alături, chiar dacă și restul ar fi la fel. Visez la imigrare în sufletul ei.
Mă-ngrijorez cu tendința ei de a privi în gol. Mă-ngrijorez cu izolarea ei naționalistă. Mă-ngrijorez cu granițele ei care se-nchid rând pe rând…
Ea o duce bine, lua-o-ar naiba. O doare-n cot de mine. Probabil m-urăște în tăcere, și zâmbetele din scrisori sunt doar minciuni politicoase pe fața ei. Mi-a zis că o știu bine, dar nu cunosc nimic! Atâtea negocieri, întâlniri între delegați, tensiuni, sancțiuni, epurări de ambasade! Atâtea, și nu știu nimic.
Doar pentru că nu știu cum mă percepe.
„Atât?”
Mda.
Ești artist?
„Scriu păcate, nu tragedii.”
Dar arta nu se naște din durere?
„Trebuie neapărat să fie primită de artist?”
…ești artistă. Ești Nietzsche, ești Voltaire, ești Eminescu.
Aparent o muză trebuie să te iubească…

joi, 31 august 2017

Prevestiri




            De când mă știu, odată cu prima zi de „Răpciune” revine un sentiment de înfiorare. O groază care parcă dăinuie în aer, un gaz pe care îl consum fără să vreau, un oxigen care ar face pe oricine să ruginească. E adevărat, nu-mi plac sezoanele reci. Dar asta nu înseamnă că emoțiile pe care le simt fără să vreau sunt argumentate. Nu.
            Pentru o sută de zile, în jur de, mă scald în căldură. Ipocritic încerc să mă descotorosesc de ea atunci când ajunge să mă enerveze, udându-mi cămășile și trezindu-mi oboseala. Dar nu sunt acea babă care se plânge fără pic de efemeritate unui pasager inocent de căldură într-un mijloc de transport în comun. „Vai maică, ce ți-i cu căldura asta…Vai, de n-ar veni toamna odată, să beau un must proaspăt călcat de nepot-miu, că na, eu nu mai pot, cu oasele ast-oh, uite-mi oprirea, cu bine, fetiță!” Și zoom! pe ușa autobuzului afară, fără pic de respect pentru Flash. Nu.
            Îmi place să cred că divinizez vara. Îmi place să cred că divinizez vara, la fel cum îmi place să cred că sunt un amator al artei gentilomilor. Că e plăcut să adorm cu orele pe balcon, în soare, asemenea bunicului, Dumnezeu să-l ierte. Că mi-e bine să citesc în leagăn, dominat de lumina parcă vulcanică, care câteodată îmi face sângele să zăbovească doar pe afara nasului păcătos. Că e distractiv să meditez cu picioarele în piscina plină de suflete zgomotoase, vântul biciuindu-mi spatele abia scos din apă, tremurând, reamintindu-mi și reamintindu-mi de toamna care vine, dar nu să trăiesc aievea acea toamnă! Nu.
            Stai puțin, să-mi iau o jachetă pe mine.
            Scuză-mi absența. Mă înțelegi.
            Vara. Mama lunilor Cireșar, Cuptor, Gustar…Mama mea, dacă e să privesc lucrurile dintr-o perspectivă eminesciană (Și nu spun asta pentru că prietenii îmi spun „Emi”). O mamă care nu prea are grijă de mine, dar îmi oferă toate condițiile necesare pentru a supraviețui și prospera timp de o sută de zile. „Ce frumoasă e vara!” „Bine ai revenit, vară!” Uite așa terminam toate compunerile la română în clasele mici, când ne dădea învățătoarea teme creative și creaționiste. Și nu pentru că așa o făceau toți colegii. Nu.
            Acela era modul cel mai expresiv de a mă confesa anotimpului că îl iubesc, incapabil de a iubi până atunci. Un Mic Prinț eram și eu, complimentându-mi floarea de care aveam să mă despart în curând.
            Stai puțin, să închid geamul. L-am lăsat până acum deschis, să se aerisească de atâta căldură, dar acum nu mai e temperat, ci chiar rece în camera mea, biroul oropsit de lumina nopții premature încă de acum. D-asta a trebuit să-mi pun eu jacheta pe mine! Poate pot s-o dau jos acum…
            Scuză-mi absența. Mă înțelegi.
            Poate nu ești rac ca mine, dom’ne, să iubești mult prea mult pe cea care oricum e temporară. Poate nu privim din aceeași perspectivă, domnișoară, și ai vrea să-mi spui că va reveni ea, odată!...Poate mă consideri boem, dragă doamnă, și mă acuzi că dramatizez. Dar poate eu sunt exact ceea ce nu trebuie să fiu, și voi exprima ceea ce simt, fără să-mi pese dacă ea vine, nu vine, dacă e temporară, permanentă, dacă sunt prost sau nu că-mi pasă de ea sau altele. Până la urmă, vorbim de vară, nu?
            Ud florile. N-am altceva de făcut. Din fântâna care adineaori zămislea noroi, secată, acum scot găleți pline ochi cu apă chioară, dar cu gust corupt. Apa care acum ceva timp era o atingere proaspătă atunci când îmi îneca degetele acum e o prezență pe care o doresc absentă, trimițând fiori mesageri pe șirele spinări, aprinzând focuri, alarme, că ceva vine. Aștept puțin, și văd prieteni care se plimbă cu bicicletele zglobii pe autostrada abia uscată de ultima ploaie. Înainte mergeau mai repede, să se lupte cu vântul care le oferea puteri noi, pedalând și mai tare, luptându-se și mai viteji, împuternicindu-se și mai mult, pedalând și mai!...
            Acei prieteni acum se plimbă alene. Unii nici nu mai sunt pe biciclete. Dar cu sau fără locomoție asistată, toți sunt cu o bluză pe ei, brațele lor destoinice acum acoperite, parcă înmormântate, cu vălul pe ochi, legănându-se paralizate spre drumul puloverului, gecii, a cavoului stilat. Vedeam adeseori un amic atletic, mai ceva ca Făt-Frumos! Cu BMW-u’, cu suta pe DN-28, vâjâind geamurile în termopane, cu bicicleta proaspăt unsă, dând din picioare la fel cum ai da din pumni asupra celui mai urât om de pe mapamond, un drag de Gulliver, pe scurt!
            Acel amic traversează drumul cu gașca lui de prieteni, pe jos, desigur, brațele lui vânjoase și ele acoperite de vălul tomnatic.  Și nu că fizicul lui ar fi ipocrit, mușchii ăia doar de fațadă. Nuuu, să te iei de mine, că-l chem pe amicul menționat să-ți prezinte ce fațadă are! Dar și mușchii lui sunt acoperiți de piele, piele care oricât de bronzată e, și ea simte briza apusului gânditor de peste dealuri.
            Normal că nu-mi convine apa de pe piele acum, când mi-e urât cu temperatura asta, așa că iar ar trebui să mă scuz, iar să-mi iau jacheta, că acum stau afară, să termin activitatea și să reintru la birou, iar să-mi dau jacheta jos, că sunt înăuntru!
            Mă mai poți înțelege? O mai poți înțelege?
            Ei, să-ți spun de-acum și pe cine, că numai dacă ești prost poți citi ce scriu eu, hă?! Mi-e groază, să-mi pice degetele cu care scriu dacă nu, mi-e groază de pielea de găină crescută nu de versuri care ating acasă, de melodii importante, de priveliști paralizante, ci de vântul acesta nebun! Mi-e groază de momentul când mi-am pus mâinile pe genunchi și m-am ridicat din pat, simțind paranoia asigurată că degetele mele parcă erau înghețate, sincronizându-se totodată cu revelația că și degetele de la picioare simpatizează cu temperaturile reci! Mi-e groază de ventilatorul care domnește sombru în dormitor, fără pic de mișcare, dar care totodată ar putea să-mi dea și el o doză de frig! Mi-e groază, mi-e groază, mi-e groază!
            Mi-e mai groază decât de filmul acela horror cu păpușa! Mi-e mai groază decât de bunica deghizată în vrăjitoare de anul nou! Mi-e mai groază decât de tata care se prefăcea mort când ne jucam de-a bătaia, când eram mic! Mi-e mai groază decât de prima despărțire, mi-e mai groază decât de rușinea publică, mi-e mai groază decât de prostul care ar putea afla oricând ceea ce cred eu de fapt!...
            …și nu e acea groază care te face incapabil de a te mișca, de a-ți agita ochii-n cap, de a-ți rupe damblagia din stare.
            Nu.
            E acea groază care-ți apasă molii-n stomac, nu fluturi, atunci când stai pe scaun mai mult de jumătate de oră. E acea groază care-ți păzește în gură, acel gust de cadavru pe care îl ai când nu vorbești mai mult de 12 ore, acel gust pe care-l ai după ce te trezești dintr-un coșmar. E acea groază care te face să vrei să-ți ucizi sperietoarea cu cuțitul de plastic neascuțit cu care abia ți-ai întins untul, acea groază care te împinge spre furie, furie care dorește cu ardoare să privească asupra sângelui sperietoarei, chiar dacă sperietoarea n-are stare de agregare, acea groază care te face să acționezi, să nu mai vrei, să nu mai vrei, să nu mai vrei!
            Mi-e frică. De. Toamnă. Asta-i, da?
            Îmi vine să plâng când ies din casă după ce mă trezesc și văd că acea câmpie care parcă era etern verde e acum cu broboane aurii, parcă ciuruită de ciumă. Mă fac să oftez zilele care pornesc astfel, zgomotul frunzelor verzi, dar uscate zăngănind de-acum turbate în vântul înalt, acompaniindu-mi starea. Să mori, nu alta, când vezi o frunză galbenă, decedată pe pajiști. „Omule, e secetă, d-aia se usucă.” Nu mă „omule” tu pe mine, chiar dacă ai avea tu dreptate, frunza aia tot e prevestitoare, lua-u-ar naiba să o ia! Tu nu vezi tulpinile însetate, aurii, cu petale obosite atârnând spânzurate? N-auzi vijelia trecătoare în miez de noapte? Nu vezi! N-auzi! Că tu dormi, visezi  melancolic la vacanțele la mare, la băuta aia de vineri, la fosta care postează citate pe Instagram, la dracu’ știe ce!
            „Și-acum să nu mai dormim, sau cum?”
            Îmi pasă? Spun doar că nu observi iminentul, ș-asta-i Grrrrrav, cu „G” de tipar! Dar mă rog, somnul e important, tonifiază lobul occipital, gâdilă subconștientul, pipăie cerebelul, mai știu eu ce face, că mă pricep la asta, să scriu ce citești tu acum, nu să diagnostic prostia fizică cu stetoscopul și seringa!
            Okay, poate mă descarc pe cine nu trebuie. Dar dă-o-ncolo de treabă, de ce sunt eu mereu singurul care urăște plecarea verii (ca să nu spun „venirea toamnei”)? De ce nu simpatizează nimeni cu mine? Am descoperit acum ceva timp cântecelul acela, „September”, de la Earth, Wind & Fire, care începe cu faimosul:
            „Do you remember the
21st night of September?
Love was changing the minds of pretenders
While chasing the clouds away”
Mă rog, și continuă așa cântecul, în ritmuri Rhythm’n Blues, R&B, o adevărată capodoperă muzicală, desigur! Dar nu mă face să complotez alături de „Zâna Toamnă” invazia merelor, perelor, gutuilor, strugurilor, vinului și așa mai departe. Uită-te și tu la versuri! Vezi tu ceva legat de frunze uscate, de iarbă galbenă, de vânt enervant și jachete necomfortabile (nu mă refer la hanorace. Alea-s o binecuvântare)? Nu, ci doar o strofă care face referire la tema iubirii, dacă ți-e lene să cauți versurile complete pe net.
Ah, și ultimul vers se referă la faptul că iubirea fugărea norii. Mă rog, iubirea de-acum nu-i ceva Zeus sau Thor, să fugărească propriu-zis elementele analizate de meteorologie. Dar se vrea a însemna că dragostea face vremea năprasnică să treacă mai ușor!...
…adică iar să mă prostesc? Iar să mă îndrăgostesc? Iar să stau cu nopțile să chat-uiesc o tipă, numai ca apoi să-și dea arama pe față și să mă enerveze, că de surprins nu mă mai surprinde nimic. Nici nu deschid subiectul, că n-am o treabă cu sexul opus, ci cu „Zâna Toamnă”.
„Zâna Toamnă”…Mânca-te-ar focu’ să te mănânce! Da’ ce am eu nevoie de echilibru meteorologic?! Da’ ce am eu nevoie de trecerea pașnică a anotimpurilor?! Da’ ce am eu nevoie de nebunia asta?! Că la asta am ajuns cu concluzia, vorbind cu tata, acum un an. Poți să tolerezi ocupația toamnei, sau să o dușmănești, înnebunind de-a totul în culmea depresiei și a urii. Mă rog, nu m-aș defini ca un păstrător al păcii, un porumbel sur, o eminență gri, că am urât și voi urî destule lucruri și oameni de-acum și până când o să mă prindă toamna și pe mine! Încerc din răsputeri să fiu pacifist dar omule, de când se termină zilele de iulie începe să mă apese ceva pe umeri și pe inimă! Când apuc pe 31 august, iscodesc cu mișelie pe soarele care se pregătește ‘mumos să plece din fostele ținuturi daco-romane, plecat pe la Ecuador să joace brazilianca, ce-o mai face el, mama lui de soare…
Dar nu e totul ură, furie, scuipat, bătut. Nu. Acum e o anumită emoție. Un sentiment de resemnare la ce a fost și la ce va reveni peste mult, mult timp. O satisfacere legată de faptul că mi-am petrecut cele o sută de zile în mod calm, calculat, dar și distrat și euforic! N-aș numi-o melancolie sau dor, căci mă simt mai neutru acum, descărcat de orice confesiune pe care mai aveam să o șoptesc tastelor de laptop. Cred că e o anumită deschidere către timp. O invitație. N-aș refuza câteva alte clipe de vară. Alte momente de recuperare sufletească la pieptul gol, cu fundul pe pervazul geamului și cu lumina lunii în ochii umezi de fericire. Alte vorbe schimbate cu bruneta cu ochelari care avea acel „Je ne sais quoi”, sau cu roșcata care deborda de atâta energie pe plajă! Alte sărutări în căldură de Cuptor, și mii de fire de păr așezate pe pieptul care se ridică și coboară lent, semnalând somnul amândurora în întuneric.
Dar știi ce?
Oricât de capabil aș fi de a mai înfrunta țânțarii care mă mâncau de viu, muștele care mă enervau cumplit când se așezau tacticos pe sandwich-ul meu, bondarii pe care îi călcam nebun cu talpa și de care fugeam în pași agitați, oricât de dornic aș fi de a mai păși în picioarele goale pe nisipul rece la miezul nopții, îmbrățișat cu prietenii pe malul mării negre cu totul, apa sorbindu-ne din genunchii atinși de reflux, urlând cântece preaiubite în timp ce călcam prin apă, beți cu sentimentul care ne făcea să ne simțim infiniți, oricât de ofticat aș fi câteodată…
…las’ că vine proasta înapoi, a mai făcut d-astea cu mine. Lasă, sărutări poți să ai și de Crăciun! Lasă, că vinul ți-e dulce și cu geaca de piele pe tine! Lasă, că o să-ți fie dor și de briza posedată care te spăla atunci când ieșeai de la sala de sport!
Lasă, vară. Du-te, mamă, și ai grijă și de frații mei din America! Du-te, că mi-oi găsi eu un palat de gheață în care se te uit. O să-mi fie dor de tine când o să-mi prind țurțuri la unghii și n-o să pot dormi nu din cauză că vreau să mă distrez, ci că o să mă omoare tusea! O să-mi fie…dar și ție o să-ți fie de mine.
Momentan, am o poftă nesfântă să mă cert cu bobocul cocalar și să mă-njur cu colegul de-o viață, arătându-ne iubirea de adolescenți. Să-mi pieptăn părul și să mi-l dau cu ceară, și să-mi pun geaca de piele și bocancii pe mine. Să adorm cu mâna pe sus la istorie, și să-mi iasă ochii din cap de uimire la română. Să, să, să. Numai vină. se așterne peste mine. Și -mi facă cu ochiul.
Toamna, nebunilor.