duminică, 20 noiembrie 2016

Viziune educațională

           Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Asta declara filosoful român Constantin Noica în anul 1944, în Jurnal filosofic, în legătură cu sistemul educațional din anii '40. Modul de predare, așteptările de la elevi, materia studiată, toate acestea și multe altele s-au schimbat de atunci. Dar ideea eseistului mai înainte citat rămâne aceeași.
            Căci ceea ce nu dorea Constantin Noica atunci, n-ar fi vrut nici astăzi – predarea propriu-zisă a materiilor. Încercând să realizăm o paralelă între „anii care au găzduit cel de-al Doilea Război Mondial” și Epoca Contemporană, realizăm că nimic nu s-a schimbat din perspectiva marelui filosof. În general, se predă cu scopul de a transmite informațiile de la profesor la elev. Cadrul didactic își face treaba, chiar dacă elevii „nu au fost atenți și nu au înțeles”. Desigur, există fluctuații de la tutore la tutore în modul de predare, dar majoritatea orelor de curs sunt predate mecanic, forțând elevii „să tocească” materia studiată.
            Contrar celor desfășurate în instituțiile educaționale de acum, dar și atunci, Constantin Noica era de părere că școala nu trebuia să fie o instituție, o clădire, o cameră, neapărat. „O margine de cetate”, cum specifică dumnealui, unde tineretul ar putea veni pentru „a se elibera de tirania profesoratului”. Dacă într-o așa măsură nu era de acord filosoful cu modul de educare observat de el atunci, astfel încât să-l considere o dictatură, atunci ceva trebuia să fie în neregulă! Căci pentru el, profesorii nu reprezentau biblioteci cu gură. Fiecare om deține un anume nivel de cunoștințe, iar profesorii de astăzi nu sunt nici ei o excepție. Implicit, nu ar trebui să acționeze de parcă sunt izvoare vii de cunoaștere, pentru că dacă un elev le-ar pune o întrebare la care nu ar cunoaște răspunsul și nu ar găsi un temei suficient pentru a respinge întrebarea, ar evada-o folosindu-și șiretlicurile dobândite prin maturitate.
            „Căci totul și toți dau lecții. […] Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Colectivului celor educați i se ia apărarea în mod direct, punându-i în balanță alături de colectivul educatorilor. Omul nu se oprește niciodată din a căpăta informații noi, și cât trăiește învață. De când se naște și află că lumina, oricât de sfântă ar fi, te poate lovi (la nivelul globului ocular, dar tot te lovește) și până când se găsește coborât în cavou, descoperind că întunericul ascunde lumina adevărată câteodată, omul învață. În utopia maestrului, și elevii aveau un cuvânt de spus, poate chiar un punct de vedere unic. Din păcate, în vremurile de astăzi, dacă un elev interpretează orice într-un mod diferit de cel al profesorului său, acesta din urmă de cele mai multe ori îl condamnă, îi declară că greșește și îl avertizează „să fie mai unitar cu colectivul clasei sale”. Carevasăzică, să nu mai fie individualist, să se bage la comun cu „elevii model” care ascultă cu sfințenie vorbele mentorului în materie, oricare ar fi ele.
            Dar nu aș merge atât de departe încât să generalizez totalitatea profesorilor din această perspectivă, care, până la urmă, a fost declarată în 1944. Da, poate atunci elevii nu aveau dreptul la exprimare liberă, ci doar să pună câteva întrebări dacă se socoteau nedumeriți. Dar acum, paralela noastră prinde contur. Dacă elevii nu găsesc ceea ce caută la dascăli, au permanent accesul la Internet - cea mai extensivă bibliotecă, cea mai ușor de navigat și singura care se mărește cu fiecare clipă care trece. De asemenea, elevii nu mai sunt „puși la colț”, ci chiar invitați de a se da cu părerea asupra celor învățate. Cadrele didactice au parte de o libertate deplină privind modul în care tratează temele din programă și pot transmite mai mult decât informații, chiar putând schimba perspective întregi prin adăugările lor, mai mult sau mai puțin subiective.
            „Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși…Stări de spirit, asta trebuie dat altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.” O lume creată după viziunea lui Constantin Noica ar face cu ochiul oricărui tânăr dornic de a se exprima liber, descătușat de presiunea noțiunilor teoretice. Totuși, echilibrul conținut acum în școală este favorabil și celor realiști, cu simț practic, dar și filosofilor visători, precum maestrul. De aceea ne putem relaxa și zâmbi, simțindu-ne bine că ne-am cunoscut istoria și am învățat ceva din ea. Pentru că la fel cum spunea și „patriarhul culturii române” Nicolae Iorga, „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.

*

            Școala este o instituție creată pentru a oferi spații de studiu pentru elevi sub îndrumarea profesorilor. Majoritatea statelor au sisteme de educație formală și de obicei obligatorie. În aceste sisteme, studenții progresează printr-o serie de școli care cuprind școli primare, gimnazii, licee și facultăți sau universități. Deoarece suntem înrădăcinați cu gândul în realismul sistemelor școlare contemporane, voi încerca să exprim în cuvinte, prin prisma propriilor ochi, cum ar arăta…școala perfectă."
            În primul și în primul rând, cred că ar trebui să specific structura școlii. Este adevărat că școlile care includ învățământul primar, gimnazial și liceal promovează menținerea prieteniilor pe de peste un deceniu, dar ce este mai important în studii? Recrearea sau educația propriu-zisă?
            Răspunsul este relativ pentru toată lumea. Unii părinți și ale lor primogenituri doresc educație de elită, în timp ce alte familii bat monedă pe crearea unei copilării memorabile pentru fii și fiicele lor. Desigur, o educație înaltă nu înseamnă neapărat interzicerea distracției, precum nici distracția nu înseamnă neapărat interzicerea unei educații înalte. De aceea, cred că structura, de exemplu, a liceelor teoretice care includ toate ciclurile școlare este una destul de bună. Ele permit 12 ani de educație în aceeași instituție, dar și eventualul transfer la un alt liceu.
            Acum, cum ar trebui să fie modul de predare? Din perspectiva lui yours truly, elevii ar trebui să poată alege dacă doresc să participe la orele de curs în afara clasei (în grădini special amenajate, poate parcuri interioare pe timp rece) sau în înăuntrul ei. Motivul? Mișcarea creează, sau mai bine spus, îmbunătățește circulația sângelui, astfel dezvoltând activitatea cerebrală. În afara clasei, notițele s-ar putea lua pe caiețele mici, precum niște mini-reporteri. Dar, profesorul ar trebui să mențină disciplina în rândul elevilor, deoarece, după cum bine știm, în astfel de ieșiri avem tendința de a promova neseriozitatea, neatenția și teribilismul. OK, nu suntem chiar atât de răi. Suntem inocenți, chiar (Dacă ne priviți cu ochii 99,9% închiși.)!
            De asemenea, profesorii ar trebui să aibă un nivel permanent de interacțiune cu elevii lor. Materia nu ar  trebui predată în mod mecanic dacă e vorba de științe care dau dovadă de logică. Ar trebui ca profesorul să facă în așa fel încât elevii să vină ei înșiși cu răspunsul corect, exploatând capacitatea studenților de a gândi logic.
            Și, o mică rugăminte. Aș dori transformarea temelor într-un obiect facultativ. A, a, a! Nu mă confundați cu un ștrengar căruia nu i-ar putea păsa mai puțin de școală. Decizia și motivul meu se află în statistici. La momentul scrierii, statul Finlandei deține numărul cel mai crescut de elevi olimpici la nivel internațional, cel mai bun raport de note bune per elev și un profesor pentru aproape fiecare 14 elevi (13,8). Rezultatele bune și dorințele elevilor de a deveni la rândul lor cadre didactice vin din faptul că temele sunt facultative, iar profesorii sunt mulți și fiecare interacționează în mod plăcut cu fiecare elev. Eficiența profesorilor vine și din faptul că pentru a se putea angaja la o instituție școlară au nevoie de aproape un deceniu de învățământ universitar.
            Școala pe care am descris-o mai sus conține mai multe elemente preferate de mine din mai multe modele de învățământ. Dacă ar fi sa realizăm o disecție a acestei viziuni, am observa că aceasta conține varietatea de opțiuni din România, educația prin mișcare" a lui Aristotel (Acesta le preda studenților în timp ce se plimbau.), interacțiunea cu elevii promovată de Socrate (Dumnealui doar dădea indicii discipolilor săi, ajutându-i să ajungă la un răspuns logic.), disciplina inspirată de școala lui Pitagora (acoliții săi erau niște fanatici. Căutați pe Goagăl".) și mai multe elemente din învățământul finlandez. Ceea ce avem acum este foarte departe de dorința mea, dar cred că după ani și ani, copiii noștri vor putea participa la un învățământ ideal, unde ar putea măcar să aleagă ce doresc să studieze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Follow by Email