marți, 23 august 2016

Prologul adolescenței, Capitolul 2

Amintiri

         Îmi deschid ochii brusc, tresărind.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă trezesc din coma filozofiei.
         Îmi scot căștile și mă ridic.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, îmi scot perfuziile și mă pregătesc să plec.
         Mă cufund din nou în perspectiva mea realistă.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă întorc fără motiv la viața care mă adusese în acest stadiu.
         Plimbarea pe strada memoriilor îmi fu întreruptă de fulgere. Puteau să fie două, puteau să fie trei. Poate fuseseră 5, sau poate doar unul. Mă duc la fereastră și trag perdelele, demascând furia lui Zeus.
         Seara era tânără, miezul nopții se apropia încet și sigur, ca un șarpe care îsi pregătea mușcătura perfectă. Dar tinerețea aceasta era bântuită de o furtună blestemată, blestemată să-i țina trezi pe insomniaci, respectiv pe studenții de la facultate (același lucru, practic). Ciocanele divine aplatizau dealurile negre sub forma fulgerelor care plesneau conturul întunecat și îndepărtat necontenit. Vijelia invita fiece arbore la dansul ei nesfânt, prin această chemare trezind bieții câini care lătrau speriați, încercând să se apere de nervozitatea norilor prin retragerea tactică sub bănci, sub ziduri, sub mașini. De acolo lătrau pentru maxim 10-15 minute, după care plângeau până adormeau.
         Realizasem că reflexia mă privea rece. “De ce nu dormi, de ce te consumi încercând să uiți ce a fost? De ce încerci să ștergi cu buretele regretele, de ce vrei sa ții minte doar momentele în care NU erai diferit?”. Conturul întunecat și îndepărtat se metamorfoza într-o entitate întunecată si îndepărtată, care mă vizita neașteptat, dar doar când simțeam cum crește golul din înăuntrul propriului suflet.
        

Eram față in față cu propria mea conștiință, Emy. Nu Emanuel, nu Enache, nu Babuinul, nu Uriașul, ci Emy. Puteam zâmbi, Emy îmi zâmbea inapoi. Puteam să mă încrunt, Emy se încrunta înapoi. Emy îmi era îngerul păzitor și demonul care câteodată mă sabota. Emy era trimis ori de Cel de sus, odată cu botezul, astfel crescând odată cu mine, ori era creat de Lucifer, astfel teleportându-se sub forma sa fizică doar cand cel de jos mai sus menționat putea profita de mine.
…dar Emy era mereu neutru. Gândea la rece, lua acțiunea care o considera cea mai bună pe moment și pe termen-lung. Mă interoga, trezind în mine alți demoni, alți îngeri, alte păcate, alte slăbiciuni. Mă ajuta să mă descopăr, îmi dădea meditații în arta auto-citirii. Datorită lui îmi dădeam seama dacă mă îndrăgostisem, sau dacă doar voiam să fiu iubitul cuiva. Datorită lui puteam afla dacă eram deprimat, sau doar ploua afară. Datorită lui reușisem să-mi atac slăbiciunile cu puterile, eliminând una si respectiv adăugând alta.
Emy, acum, mă compătimea. Îi era milă de mine, îmi păzea somnul, dar EU îi sabotam sarcina. Și în loc să mă pedepsească, coborându-mă în depresie, sau să mă abandoneze, lăsându-mă pe cont propriu, el încerca să mă adoarmă, să mă calmeze, să mă readucă la adolescentul pe care îl cunoștea societatea.
Dar nu puteam fi cel cunoscut de societate atunci când eram singur, atunci când nu făceam parte din societate. Cum învățasem la o oră de Cultură Civică, una din puținele în care chiar scriam ceva la materia mai sus menționată, “atunci când eram în propriul domiciliu, eram în afara jurisdicției societății, putând face orice doream, în limita legii.”. Parafrazam, dar concluzia rămânea aceeași: doream să fiu imperfect când eram singur, și dorința mereu mi se îndeplinea. Eram eu însumi, eram cel pe care nici fosta parteneră nu ajunsese să-l cunoască. Dar Emy voia să fiu cel pe care îl știa familia, cel pe care îl știa școala, cel la care veneau rudele îndepărtate cu cadouri și povești.
Îmi venea in minte gluma gramaticală “Pe care, pe care, pe care…”. Eram cel pe care îl știa familia, nu cel “care” îl știa familia. În acel moment, Emy făcu un pas mic către a-și îndeplini scopul. În propria sa viziune, eu eram perfect atunci când mă comportam precum mă comportam în societate, fiind sarcastic și glumeț mai mereu. Eram perfect atunci când îmi puneam masca de “clovn”…eram perfect atunci când mă mințeam pe mine și pe cei din jur.


Reflexia mă privea acum cu ochi mari, făcându-și griji pentru mine. “De ce te gândești atât de mult la mine? De ce te gândești atât de mult la tine? De ce te gândești atât de mult? De ce nu trăiești? De ce nu devii și mai diferit? De ce nu dormi, ca mâine să poți să te trezești de dimineață?”. Atâtea întrebări, atât de puține răspunsuri…eu sunt diferit pentru faptul ăsta, pentru că mă găndesc atât de mult. Acționez pe moment pentru ceilalți, dar de fapt fac lucrurile la care mă gândesc cu cateva seri în urmă.  Poate intru in belele, dar prevăzusem și asta, și știam perfect ce riscuri îmi asumam. Și de ce să mă trezesc mâine de dimineață? Oricum voi lenevi, mă voi juca, sau voi face alte lucruri care nu mă vor ajuta. Și de ce să dorm, când pot face exact ce fac acum?...
Eram încăpățânat în fața propriului mentor, în fața propriului șef, în fața propriului narator subiectiv. Pentru un moment, ploaia îmi amuțise vocile din cap, trezind în fața mea geamul crăpat prin care priveam rece la peisajul…rece.
Pentru un moment ploaia imi amortizase conștiința, a readus-o la dealurile bântuite de fulgere. Îmi făcuse un serviciu, dar îmi adusese un necaz…ca un drog, îmi curgea din seringa uzată în vene, contopindu-mi simțurile si gândirea, fizicul si psihicul într-o euforie vicleană, dar doar pentru a mă minți singur și a-mi degrada starea de sănătate.
…pentru un moment eram singur. Dar reflexia nu dispăruse. Îmbrațișarea îmi veni din spate, aerul cald lovindu-mi ceafa.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Iluzii optice, rezolvate prin obținerea unei perechi de ochelari, iluzii olfactive, rezolvate prin eliminarea răcelii, si acum iluzii psihice, rezolvate doar de el, atunci când credea de cuviință.
Mă întorc încet în spate. Nimeni. Doar televizorul își ține discursul despre Rio, despre olimpici, despre premii, în timp ce nimeni nu-l asculta. Zgomot de fundal.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Trag perdelele, fac câțiva pași pe podeaua înghețată, și mă arunc înapoi în pat. Pun mâna pe căști, dar doar ca să-mi aud vechiul prieten:
“Nici să nu te gandești să mă ignori.”


Vocea veni de pe scaunul de la birou. Oglinda de pe scaun îl găzduia pe Emy, acum prezent sub forma reflexiei din oglinda. Nu fu mult până propria bucurie și imaginație îl ajutară să iasă din forma reflexiei și să se așeze pe scaun, îmbrăcat în pantalonii scurți și tricoul marinăresc care-mi era pijama. Îsi aprinse o țigară, și se relaxă, închizând ochii.
-De când dovada propriei mele schizofrenii fumează?
“De când ai inceput să urăști a doua oară țigările.”
(Poveste lungă, va fi explicată în alt capitol.)
Emy era prezent. Eu începusem să vorbesc “singur”. Miezul nopții veni, mușcătura mă prinse violent, și eu îmi incepusem dialogul cu psihologul care mă ajutase de atâtea ori.
“Știi, noi suntem într-un fel gemeni.”
-No shit, Sherlock.
“Ascultă-mă. Tu acum vorbești singur, și eu sunt doar produsul propriei tale imaginații. Nu ești schizofrenic, mai termin-o cu glumele astea că mă enervezi. Și felicitări: ai dat de o glumă care te enervează și pe tine.”
-Da’ ție îti arde de șotii în seara asta, nu? Spui că suntem la fel, apoi bați apropouri cum că suntem același om-
“Taci din gură, că dacă ai scrie chestiile astea, cititorul ar crede că ești nebun. Concluzia primului subiect din seara asta, care “este eu”, este aceea că tu acum vorbești singur, și că eu sunt doar…conștiința ta.”
Emy trăgea din țigară liniștit, rânjind în lumina pală sub pretextul că a câstigat o dispută.
-…taci, și fumează. O să încep eu discuți-
“Să mori tu? Ei bine, eu nu vreau.”
-Păi, stai puțin, care e logica, de ce să nu vrei dacă tu ești eu și-
“Nu mai bate câmpii pe tema propriei existențe că pari instabil psihic.”
Touche.
-…în fine, de ce să nu vrei?
“Pentru că dacă te apuci tu să vorbești, o s-o ții pe tema asta, despre care am pălăvrăgit atâta, o să încerci să-mi răspunzi la întrebări, o să folosești metafore legate de vremea de afară, mai știu eu ce. Gata, de acum ignori furtuna, și te concentrezi pe mine.”
Rece, eficient, narcisist.
-Da’ parcă voiai să dorm!
Am clipit, și a dispărut. Scaunul era gol, oglinda era pe el, reflexia mea mă privea înapoi complexată, furtuna urla nebună, câinele lătra fricos, televizorul începuse să-și țipe discursul despre Jocurile Olimpice, și eu trebuia să dorm în condițiile în care creierul își bătea joc de simțul meu auditiv.
“Dormi.”
Am clipit, și Emy reapăru. Rânjind, dar acum fără țigară, ci cu un clipboard și un creion în mână.
-Se vede că ai invățat de la mine cum să fii sarcastic și să tachinezi în același timp.
“Sau tu ai invățat asta de la mine?”
-Putem să începem discuția propriu zisă?
“Imediat ce-ți verifici telefonul. La miezul nopții cică ai primit un mesaj.”
Mă uit la telefon, bulversat.  Îl deschid, și “surprise!”, aveam un mesaj necitit, trimis la ora 00:00. “Dormi?”. Numărul îmi era cunoscut, prea cunoscut, și am trântit telefonul înapoi pe taburetul de lângă pat cu supărare.
Emy încearcă să reziste tentației de a izbucni în râs, fără succes. Acoperindu-și gura cu clipboard-ul, mă privește curios. “E cumva fost-“
-PUTEM SĂ ÎNCEPEM DISCUȚIA PROPRIU ZISĂ?
“1, nu mai țipa, trezești toată casa. 2, nu mai țipa, că plec.”
Nu avea cum să plece așa de ușor dacă era produsul propriei mele imaginații. Dar dacă voiam să fiu matur și să vorbesc despre propriile probleme, trebuia să ignor avantajul ăsta.
“Așa. S-ar părea că suferi de regrete. Muuuuulte regrete. Regrete școlare, regrete sentimentale, regrete existențiale, regrete peste regrete. Întrebare prosteasca:
Ce regreți cel mai mult?”


…cum adică, ce regret cel mai mult? Am trăit doar 15 ani, ce aș putea să regret?! Să regret că nu mi-am înșelat “fosta”? Să regret că nu am copiat la evaluare, ci am fost drept fix când ar fi fost justificată decizia de “a mă inspira”? Să regret că nu am învățat destul de mult ca să intru primul în clasa de filologie la Liceul Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni? Să regret că nu sunt normal, și că în loc să dorm vorbesc singur?!
- Nu am niciun regret major.
“Dar regreți. Regreți că ai fost atât de prost încât să stai 8 luni într-o relație toxică.”
-Treci peste, n-am chef să vorbesc despre asta acum.
“Regreți că nu ți-ai făcut ieri treaba.”
-Și că astfel am ajuns la o dispută cu parinții, și au început să-și amintească toate neajunsurile mele, și că a trebuit să învăț să-mi fac treaba, oricât de mică sau mare ar fi, altfel voi ajunge în impas?
“Aicea nu mai trebuie să vorbim, văd că ai ințeles cum stă treaba…Ah, regreți că încă nu ai invitat-o pe tipa cu care vorbești acum la o întâlnire!”
-Ba am s-o invit! Mai am două săptămâni până plec în tabără.
“Nu i-ai spus tatălui tău despre ea. Ai nevoie de el ca să ajungi la ea.”
-Iar gandești ca un oportunist, reformulează.
“Nu i-ai spus sfântului și dătătorului de viață, al tău tată. Ai nevoie de EL, pentru a te proteja de rele și pentru a te educa într-un om cinstit!...și acum ai nevoie de el pentru a te duce la Iași.”
-Co-rect. Uite, promit eu că o să-i zic.
“De ce te-aș crede? Tatăl tău e de părere că fiecare promisiune care vine de la tine e deșartă.”
-Pentru că tu nu ești tata, pentru că știi că m-am schimbat, pentru că eu chiar vreau asta.
“Just. Mereu te-ai priceput la dramatizări.
         -Fiecare are talentele sale, my friend. Și, din nou, ȘTII că vreau asta extrem de mult.
         “Of course! Știu că nu poți sta fără o prezență feminină majoră în viața ta, excluzând-o pe mama ta. “
         Pentru fiecare argument pe care îl aruncam ca răspuns la instigările conștiinței, apărea o nouă provocare, o altă prăpastie în care puteam cădea dacă mă gândeam prea mult la “ce a fost”.
-Hai să trecem peste, nu am gândirea potrivită în seara asta pentru a discuta despre astfel de “probleme”. De fapt, nici n-ar trebui să mă gândesc prea mult la asta, sunt elev, am școală, de ce mă tot învârt în jurul ideei?
Psihiatrul care îmi tot dădea “pastilele” sub forma provocărilor, chiar înainte zâmbind malefic de după foile pe care nota vrute și nevrute, acum, la auzul replicii mele evazive, își aplică clipboard-ul peste zona facială într-o încercare de a mă face să realizez prostia pe care tocmai am zis-o.
“…știi perfect că nu-ți merg replicile astea cu inspirație de elev model în perioada comunistă pe mine. De data asta mă abțin, și-ți spun atât: ești în vacanță.
-Degeaba tot vorbim despre asta dacă nu se întâmplă. Și dacă acum este noaptea târziu, tu așteaptă câteva zile, apoi recapitulăm din nou.
Cum să ieși dintr-o conversație care nu îți este favorabilă ție, volumul 1.
...of, doar eu te-am făcut ce ai ajuns...nu știu dacă să fiu mândru sau să-mi fac griji.”
-Eu ți-aș sugera să mă lași să adorm, sau să ascult muzică, sau să adorm ascultând muzică.
De când iei decizii într-un mod atât de lejer?
-De când acele decizii au început să-mi afecteze doar somnul.
Mi-am pus căștile, am închis ochii, și am tăcut. Poate se supărase pe mine, poate îmi zbiera teorii despre cum că e și el om și are o opinie, poate zâmbea văzând că începea să nu-mi mai pese atât de mult de lucrurile mici...jazz-ul îmi augmenta gândirea pozitivă, și în acel moment, nu mai aveam nevoie de nimic. Asta e puterea muzicii. „Limba pe care o înțeleg toți”, glasul care ține locul conștiinței, vocea care înlocuiește tunetul vieții…șoapta care nu reușea totuși să mă facă să simt. Să arăt un zâmbet când sunt bucuros, să plâng când mă supăr, să urlu când fierb…aproape uitasem cum era să simt cu adevărat emoțiile.
Am deschis ochii. Scaunul era gol, ceasul arăta 01:54, perdelele erau trase. Mi-am luat telefonul în mână și am tras perdelele din nou, curios să văd care erau daunele. Daune fizice, nu prea, că totul arăta ca după orice ploaie. Noroiul se târa șerpuind pe bazele stâlpilor și copacilor, elementul apei îngloba totul într-o hidratare vizuală satisfăcătoare, mașinile aruncau roua pietrelor alături șoselei, măturând drumurile. Vreme mai calmă decât asta nu puteai găsi. Sunetul picăturilor de pe burlane și conducte era o revelație muzicală. “Muzica din liniște”…
Din păcate, ceasul nu se oprea, și nici nu se dădea înapoi, așa că pentru a nu știu câta oară, m-am dus în pat. De obicei mă învârt prin cameră la ore târzii, căutând soluția fizică la grijile mele, privind în gol mobila de parcă ar scrie pe lemn instrucțiunile pentru rezolvarea problemelor eterne. Unele dintre multele ocupații ale unui adolescent de 15 ani. Sublim, absolut, just.

…și până la urmă, fulgerele ce au întrerupt?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Follow by Email