duminică, 20 noiembrie 2016

Viziune educațională

           Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Asta declara filosoful român Constantin Noica în anul 1944, în Jurnal filosofic, în legătură cu sistemul educațional din anii '40. Modul de predare, așteptările de la elevi, materia studiată, toate acestea și multe altele s-au schimbat de atunci. Dar ideea eseistului mai înainte citat rămâne aceeași.
            Căci ceea ce nu dorea Constantin Noica atunci, n-ar fi vrut nici astăzi – predarea propriu-zisă a materiilor. Încercând să realizăm o paralelă între „anii care au găzduit cel de-al Doilea Război Mondial” și Epoca Contemporană, realizăm că nimic nu s-a schimbat din perspectiva marelui filosof. În general, se predă cu scopul de a transmite informațiile de la profesor la elev. Cadrul didactic își face treaba, chiar dacă elevii „nu au fost atenți și nu au înțeles”. Desigur, există fluctuații de la tutore la tutore în modul de predare, dar majoritatea orelor de curs sunt predate mecanic, forțând elevii „să tocească” materia studiată.
            Contrar celor desfășurate în instituțiile educaționale de acum, dar și atunci, Constantin Noica era de părere că școala nu trebuia să fie o instituție, o clădire, o cameră, neapărat. „O margine de cetate”, cum specifică dumnealui, unde tineretul ar putea veni pentru „a se elibera de tirania profesoratului”. Dacă într-o așa măsură nu era de acord filosoful cu modul de educare observat de el atunci, astfel încât să-l considere o dictatură, atunci ceva trebuia să fie în neregulă! Căci pentru el, profesorii nu reprezentau biblioteci cu gură. Fiecare om deține un anume nivel de cunoștințe, iar profesorii de astăzi nu sunt nici ei o excepție. Implicit, nu ar trebui să acționeze de parcă sunt izvoare vii de cunoaștere, pentru că dacă un elev le-ar pune o întrebare la care nu ar cunoaște răspunsul și nu ar găsi un temei suficient pentru a respinge întrebarea, ar evada-o folosindu-și șiretlicurile dobândite prin maturitate.
            „Căci totul și toți dau lecții. […] Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Colectivului celor educați i se ia apărarea în mod direct, punându-i în balanță alături de colectivul educatorilor. Omul nu se oprește niciodată din a căpăta informații noi, și cât trăiește învață. De când se naște și află că lumina, oricât de sfântă ar fi, te poate lovi (la nivelul globului ocular, dar tot te lovește) și până când se găsește coborât în cavou, descoperind că întunericul ascunde lumina adevărată câteodată, omul învață. În utopia maestrului, și elevii aveau un cuvânt de spus, poate chiar un punct de vedere unic. Din păcate, în vremurile de astăzi, dacă un elev interpretează orice într-un mod diferit de cel al profesorului său, acesta din urmă de cele mai multe ori îl condamnă, îi declară că greșește și îl avertizează „să fie mai unitar cu colectivul clasei sale”. Carevasăzică, să nu mai fie individualist, să se bage la comun cu „elevii model” care ascultă cu sfințenie vorbele mentorului în materie, oricare ar fi ele.
            Dar nu aș merge atât de departe încât să generalizez totalitatea profesorilor din această perspectivă, care, până la urmă, a fost declarată în 1944. Da, poate atunci elevii nu aveau dreptul la exprimare liberă, ci doar să pună câteva întrebări dacă se socoteau nedumeriți. Dar acum, paralela noastră prinde contur. Dacă elevii nu găsesc ceea ce caută la dascăli, au permanent accesul la Internet - cea mai extensivă bibliotecă, cea mai ușor de navigat și singura care se mărește cu fiecare clipă care trece. De asemenea, elevii nu mai sunt „puși la colț”, ci chiar invitați de a se da cu părerea asupra celor învățate. Cadrele didactice au parte de o libertate deplină privind modul în care tratează temele din programă și pot transmite mai mult decât informații, chiar putând schimba perspective întregi prin adăugările lor, mai mult sau mai puțin subiective.
            „Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși…Stări de spirit, asta trebuie dat altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.” O lume creată după viziunea lui Constantin Noica ar face cu ochiul oricărui tânăr dornic de a se exprima liber, descătușat de presiunea noțiunilor teoretice. Totuși, echilibrul conținut acum în școală este favorabil și celor realiști, cu simț practic, dar și filosofilor visători, precum maestrul. De aceea ne putem relaxa și zâmbi, simțindu-ne bine că ne-am cunoscut istoria și am învățat ceva din ea. Pentru că la fel cum spunea și „patriarhul culturii române” Nicolae Iorga, „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.

*

            Școala este o instituție creată pentru a oferi spații de studiu pentru elevi sub îndrumarea profesorilor. Majoritatea statelor au sisteme de educație formală și de obicei obligatorie. În aceste sisteme, studenții progresează printr-o serie de școli care cuprind școli primare, gimnazii, licee și facultăți sau universități. Deoarece suntem înrădăcinați cu gândul în realismul sistemelor școlare contemporane, voi încerca să exprim în cuvinte, prin prisma propriilor ochi, cum ar arăta…școala perfectă."
            În primul și în primul rând, cred că ar trebui să specific structura școlii. Este adevărat că școlile care includ învățământul primar, gimnazial și liceal promovează menținerea prieteniilor pe de peste un deceniu, dar ce este mai important în studii? Recrearea sau educația propriu-zisă?
            Răspunsul este relativ pentru toată lumea. Unii părinți și ale lor primogenituri doresc educație de elită, în timp ce alte familii bat monedă pe crearea unei copilării memorabile pentru fii și fiicele lor. Desigur, o educație înaltă nu înseamnă neapărat interzicerea distracției, precum nici distracția nu înseamnă neapărat interzicerea unei educații înalte. De aceea, cred că structura, de exemplu, a liceelor teoretice care includ toate ciclurile școlare este una destul de bună. Ele permit 12 ani de educație în aceeași instituție, dar și eventualul transfer la un alt liceu.
            Acum, cum ar trebui să fie modul de predare? Din perspectiva lui yours truly, elevii ar trebui să poată alege dacă doresc să participe la orele de curs în afara clasei (în grădini special amenajate, poate parcuri interioare pe timp rece) sau în înăuntrul ei. Motivul? Mișcarea creează, sau mai bine spus, îmbunătățește circulația sângelui, astfel dezvoltând activitatea cerebrală. În afara clasei, notițele s-ar putea lua pe caiețele mici, precum niște mini-reporteri. Dar, profesorul ar trebui să mențină disciplina în rândul elevilor, deoarece, după cum bine știm, în astfel de ieșiri avem tendința de a promova neseriozitatea, neatenția și teribilismul. OK, nu suntem chiar atât de răi. Suntem inocenți, chiar (Dacă ne priviți cu ochii 99,9% închiși.)!
            De asemenea, profesorii ar trebui să aibă un nivel permanent de interacțiune cu elevii lor. Materia nu ar  trebui predată în mod mecanic dacă e vorba de științe care dau dovadă de logică. Ar trebui ca profesorul să facă în așa fel încât elevii să vină ei înșiși cu răspunsul corect, exploatând capacitatea studenților de a gândi logic.
            Și, o mică rugăminte. Aș dori transformarea temelor într-un obiect facultativ. A, a, a! Nu mă confundați cu un ștrengar căruia nu i-ar putea păsa mai puțin de școală. Decizia și motivul meu se află în statistici. La momentul scrierii, statul Finlandei deține numărul cel mai crescut de elevi olimpici la nivel internațional, cel mai bun raport de note bune per elev și un profesor pentru aproape fiecare 14 elevi (13,8). Rezultatele bune și dorințele elevilor de a deveni la rândul lor cadre didactice vin din faptul că temele sunt facultative, iar profesorii sunt mulți și fiecare interacționează în mod plăcut cu fiecare elev. Eficiența profesorilor vine și din faptul că pentru a se putea angaja la o instituție școlară au nevoie de aproape un deceniu de învățământ universitar.
            Școala pe care am descris-o mai sus conține mai multe elemente preferate de mine din mai multe modele de învățământ. Dacă ar fi sa realizăm o disecție a acestei viziuni, am observa că aceasta conține varietatea de opțiuni din România, educația prin mișcare" a lui Aristotel (Acesta le preda studenților în timp ce se plimbau.), interacțiunea cu elevii promovată de Socrate (Dumnealui doar dădea indicii discipolilor săi, ajutându-i să ajungă la un răspuns logic.), disciplina inspirată de școala lui Pitagora (acoliții săi erau niște fanatici. Căutați pe Goagăl".) și mai multe elemente din învățământul finlandez. Ceea ce avem acum este foarte departe de dorința mea, dar cred că după ani și ani, copiii noștri vor putea participa la un învățământ ideal, unde ar putea măcar să aleagă ce doresc să studieze.

marți, 23 august 2016

Prologul adolescenței, Capitolul 2

Amintiri

         Îmi deschid ochii brusc, tresărind.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă trezesc din coma filozofiei.
         Îmi scot căștile și mă ridic.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, îmi scot perfuziile și mă pregătesc să plec.
         Mă cufund din nou în perspectiva mea realistă.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă întorc fără motiv la viața care mă adusese în acest stadiu.
         Plimbarea pe strada memoriilor îmi fu întreruptă de fulgere. Puteau să fie două, puteau să fie trei. Poate fuseseră 5, sau poate doar unul. Mă duc la fereastră și trag perdelele, demascând furia lui Zeus.
         Seara era tânără, miezul nopții se apropia încet și sigur, ca un șarpe care îsi pregătea mușcătura perfectă. Dar tinerețea aceasta era bântuită de o furtună blestemată, blestemată să-i țina trezi pe insomniaci, respectiv pe studenții de la facultate (același lucru, practic). Ciocanele divine aplatizau dealurile negre sub forma fulgerelor care plesneau conturul întunecat și îndepărtat necontenit. Vijelia invita fiece arbore la dansul ei nesfânt, prin această chemare trezind bieții câini care lătrau speriați, încercând să se apere de nervozitatea norilor prin retragerea tactică sub bănci, sub ziduri, sub mașini. De acolo lătrau pentru maxim 10-15 minute, după care plângeau până adormeau.
         Realizasem că reflexia mă privea rece. “De ce nu dormi, de ce te consumi încercând să uiți ce a fost? De ce încerci să ștergi cu buretele regretele, de ce vrei sa ții minte doar momentele în care NU erai diferit?”. Conturul întunecat și îndepărtat se metamorfoza într-o entitate întunecată si îndepărtată, care mă vizita neașteptat, dar doar când simțeam cum crește golul din înăuntrul propriului suflet.
        

Eram față in față cu propria mea conștiință, Emy. Nu Emanuel, nu Enache, nu Babuinul, nu Uriașul, ci Emy. Puteam zâmbi, Emy îmi zâmbea inapoi. Puteam să mă încrunt, Emy se încrunta înapoi. Emy îmi era îngerul păzitor și demonul care câteodată mă sabota. Emy era trimis ori de Cel de sus, odată cu botezul, astfel crescând odată cu mine, ori era creat de Lucifer, astfel teleportându-se sub forma sa fizică doar cand cel de jos mai sus menționat putea profita de mine.
…dar Emy era mereu neutru. Gândea la rece, lua acțiunea care o considera cea mai bună pe moment și pe termen-lung. Mă interoga, trezind în mine alți demoni, alți îngeri, alte păcate, alte slăbiciuni. Mă ajuta să mă descopăr, îmi dădea meditații în arta auto-citirii. Datorită lui îmi dădeam seama dacă mă îndrăgostisem, sau dacă doar voiam să fiu iubitul cuiva. Datorită lui puteam afla dacă eram deprimat, sau doar ploua afară. Datorită lui reușisem să-mi atac slăbiciunile cu puterile, eliminând una si respectiv adăugând alta.
Emy, acum, mă compătimea. Îi era milă de mine, îmi păzea somnul, dar EU îi sabotam sarcina. Și în loc să mă pedepsească, coborându-mă în depresie, sau să mă abandoneze, lăsându-mă pe cont propriu, el încerca să mă adoarmă, să mă calmeze, să mă readucă la adolescentul pe care îl cunoștea societatea.
Dar nu puteam fi cel cunoscut de societate atunci când eram singur, atunci când nu făceam parte din societate. Cum învățasem la o oră de Cultură Civică, una din puținele în care chiar scriam ceva la materia mai sus menționată, “atunci când eram în propriul domiciliu, eram în afara jurisdicției societății, putând face orice doream, în limita legii.”. Parafrazam, dar concluzia rămânea aceeași: doream să fiu imperfect când eram singur, și dorința mereu mi se îndeplinea. Eram eu însumi, eram cel pe care nici fosta parteneră nu ajunsese să-l cunoască. Dar Emy voia să fiu cel pe care îl știa familia, cel pe care îl știa școala, cel la care veneau rudele îndepărtate cu cadouri și povești.
Îmi venea in minte gluma gramaticală “Pe care, pe care, pe care…”. Eram cel pe care îl știa familia, nu cel “care” îl știa familia. În acel moment, Emy făcu un pas mic către a-și îndeplini scopul. În propria sa viziune, eu eram perfect atunci când mă comportam precum mă comportam în societate, fiind sarcastic și glumeț mai mereu. Eram perfect atunci când îmi puneam masca de “clovn”…eram perfect atunci când mă mințeam pe mine și pe cei din jur.


Reflexia mă privea acum cu ochi mari, făcându-și griji pentru mine. “De ce te gândești atât de mult la mine? De ce te gândești atât de mult la tine? De ce te gândești atât de mult? De ce nu trăiești? De ce nu devii și mai diferit? De ce nu dormi, ca mâine să poți să te trezești de dimineață?”. Atâtea întrebări, atât de puține răspunsuri…eu sunt diferit pentru faptul ăsta, pentru că mă găndesc atât de mult. Acționez pe moment pentru ceilalți, dar de fapt fac lucrurile la care mă gândesc cu cateva seri în urmă.  Poate intru in belele, dar prevăzusem și asta, și știam perfect ce riscuri îmi asumam. Și de ce să mă trezesc mâine de dimineață? Oricum voi lenevi, mă voi juca, sau voi face alte lucruri care nu mă vor ajuta. Și de ce să dorm, când pot face exact ce fac acum?...
Eram încăpățânat în fața propriului mentor, în fața propriului șef, în fața propriului narator subiectiv. Pentru un moment, ploaia îmi amuțise vocile din cap, trezind în fața mea geamul crăpat prin care priveam rece la peisajul…rece.
Pentru un moment ploaia imi amortizase conștiința, a readus-o la dealurile bântuite de fulgere. Îmi făcuse un serviciu, dar îmi adusese un necaz…ca un drog, îmi curgea din seringa uzată în vene, contopindu-mi simțurile si gândirea, fizicul si psihicul într-o euforie vicleană, dar doar pentru a mă minți singur și a-mi degrada starea de sănătate.
…pentru un moment eram singur. Dar reflexia nu dispăruse. Îmbrațișarea îmi veni din spate, aerul cald lovindu-mi ceafa.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Iluzii optice, rezolvate prin obținerea unei perechi de ochelari, iluzii olfactive, rezolvate prin eliminarea răcelii, si acum iluzii psihice, rezolvate doar de el, atunci când credea de cuviință.
Mă întorc încet în spate. Nimeni. Doar televizorul își ține discursul despre Rio, despre olimpici, despre premii, în timp ce nimeni nu-l asculta. Zgomot de fundal.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Trag perdelele, fac câțiva pași pe podeaua înghețată, și mă arunc înapoi în pat. Pun mâna pe căști, dar doar ca să-mi aud vechiul prieten:
“Nici să nu te gandești să mă ignori.”


Vocea veni de pe scaunul de la birou. Oglinda de pe scaun îl găzduia pe Emy, acum prezent sub forma reflexiei din oglinda. Nu fu mult până propria bucurie și imaginație îl ajutară să iasă din forma reflexiei și să se așeze pe scaun, îmbrăcat în pantalonii scurți și tricoul marinăresc care-mi era pijama. Îsi aprinse o țigară, și se relaxă, închizând ochii.
-De când dovada propriei mele schizofrenii fumează?
“De când ai inceput să urăști a doua oară țigările.”
(Poveste lungă, va fi explicată în alt capitol.)
Emy era prezent. Eu începusem să vorbesc “singur”. Miezul nopții veni, mușcătura mă prinse violent, și eu îmi incepusem dialogul cu psihologul care mă ajutase de atâtea ori.
“Știi, noi suntem într-un fel gemeni.”
-No shit, Sherlock.
“Ascultă-mă. Tu acum vorbești singur, și eu sunt doar produsul propriei tale imaginații. Nu ești schizofrenic, mai termin-o cu glumele astea că mă enervezi. Și felicitări: ai dat de o glumă care te enervează și pe tine.”
-Da’ ție îti arde de șotii în seara asta, nu? Spui că suntem la fel, apoi bați apropouri cum că suntem același om-
“Taci din gură, că dacă ai scrie chestiile astea, cititorul ar crede că ești nebun. Concluzia primului subiect din seara asta, care “este eu”, este aceea că tu acum vorbești singur, și că eu sunt doar…conștiința ta.”
Emy trăgea din țigară liniștit, rânjind în lumina pală sub pretextul că a câstigat o dispută.
-…taci, și fumează. O să încep eu discuți-
“Să mori tu? Ei bine, eu nu vreau.”
-Păi, stai puțin, care e logica, de ce să nu vrei dacă tu ești eu și-
“Nu mai bate câmpii pe tema propriei existențe că pari instabil psihic.”
Touche.
-…în fine, de ce să nu vrei?
“Pentru că dacă te apuci tu să vorbești, o s-o ții pe tema asta, despre care am pălăvrăgit atâta, o să încerci să-mi răspunzi la întrebări, o să folosești metafore legate de vremea de afară, mai știu eu ce. Gata, de acum ignori furtuna, și te concentrezi pe mine.”
Rece, eficient, narcisist.
-Da’ parcă voiai să dorm!
Am clipit, și a dispărut. Scaunul era gol, oglinda era pe el, reflexia mea mă privea înapoi complexată, furtuna urla nebună, câinele lătra fricos, televizorul începuse să-și țipe discursul despre Jocurile Olimpice, și eu trebuia să dorm în condițiile în care creierul își bătea joc de simțul meu auditiv.
“Dormi.”
Am clipit, și Emy reapăru. Rânjind, dar acum fără țigară, ci cu un clipboard și un creion în mână.
-Se vede că ai invățat de la mine cum să fii sarcastic și să tachinezi în același timp.
“Sau tu ai invățat asta de la mine?”
-Putem să începem discuția propriu zisă?
“Imediat ce-ți verifici telefonul. La miezul nopții cică ai primit un mesaj.”
Mă uit la telefon, bulversat.  Îl deschid, și “surprise!”, aveam un mesaj necitit, trimis la ora 00:00. “Dormi?”. Numărul îmi era cunoscut, prea cunoscut, și am trântit telefonul înapoi pe taburetul de lângă pat cu supărare.
Emy încearcă să reziste tentației de a izbucni în râs, fără succes. Acoperindu-și gura cu clipboard-ul, mă privește curios. “E cumva fost-“
-PUTEM SĂ ÎNCEPEM DISCUȚIA PROPRIU ZISĂ?
“1, nu mai țipa, trezești toată casa. 2, nu mai țipa, că plec.”
Nu avea cum să plece așa de ușor dacă era produsul propriei mele imaginații. Dar dacă voiam să fiu matur și să vorbesc despre propriile probleme, trebuia să ignor avantajul ăsta.
“Așa. S-ar părea că suferi de regrete. Muuuuulte regrete. Regrete școlare, regrete sentimentale, regrete existențiale, regrete peste regrete. Întrebare prosteasca:
Ce regreți cel mai mult?”


…cum adică, ce regret cel mai mult? Am trăit doar 15 ani, ce aș putea să regret?! Să regret că nu mi-am înșelat “fosta”? Să regret că nu am copiat la evaluare, ci am fost drept fix când ar fi fost justificată decizia de “a mă inspira”? Să regret că nu am învățat destul de mult ca să intru primul în clasa de filologie la Liceul Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni? Să regret că nu sunt normal, și că în loc să dorm vorbesc singur?!
- Nu am niciun regret major.
“Dar regreți. Regreți că ai fost atât de prost încât să stai 8 luni într-o relație toxică.”
-Treci peste, n-am chef să vorbesc despre asta acum.
“Regreți că nu ți-ai făcut ieri treaba.”
-Și că astfel am ajuns la o dispută cu parinții, și au început să-și amintească toate neajunsurile mele, și că a trebuit să învăț să-mi fac treaba, oricât de mică sau mare ar fi, altfel voi ajunge în impas?
“Aicea nu mai trebuie să vorbim, văd că ai ințeles cum stă treaba…Ah, regreți că încă nu ai invitat-o pe tipa cu care vorbești acum la o întâlnire!”
-Ba am s-o invit! Mai am două săptămâni până plec în tabără.
“Nu i-ai spus tatălui tău despre ea. Ai nevoie de el ca să ajungi la ea.”
-Iar gandești ca un oportunist, reformulează.
“Nu i-ai spus sfântului și dătătorului de viață, al tău tată. Ai nevoie de EL, pentru a te proteja de rele și pentru a te educa într-un om cinstit!...și acum ai nevoie de el pentru a te duce la Iași.”
-Co-rect. Uite, promit eu că o să-i zic.
“De ce te-aș crede? Tatăl tău e de părere că fiecare promisiune care vine de la tine e deșartă.”
-Pentru că tu nu ești tata, pentru că știi că m-am schimbat, pentru că eu chiar vreau asta.
“Just. Mereu te-ai priceput la dramatizări.
         -Fiecare are talentele sale, my friend. Și, din nou, ȘTII că vreau asta extrem de mult.
         “Of course! Știu că nu poți sta fără o prezență feminină majoră în viața ta, excluzând-o pe mama ta. “
         Pentru fiecare argument pe care îl aruncam ca răspuns la instigările conștiinței, apărea o nouă provocare, o altă prăpastie în care puteam cădea dacă mă gândeam prea mult la “ce a fost”.
-Hai să trecem peste, nu am gândirea potrivită în seara asta pentru a discuta despre astfel de “probleme”. De fapt, nici n-ar trebui să mă gândesc prea mult la asta, sunt elev, am școală, de ce mă tot învârt în jurul ideei?
Psihiatrul care îmi tot dădea “pastilele” sub forma provocărilor, chiar înainte zâmbind malefic de după foile pe care nota vrute și nevrute, acum, la auzul replicii mele evazive, își aplică clipboard-ul peste zona facială într-o încercare de a mă face să realizez prostia pe care tocmai am zis-o.
“…știi perfect că nu-ți merg replicile astea cu inspirație de elev model în perioada comunistă pe mine. De data asta mă abțin, și-ți spun atât: ești în vacanță.
-Degeaba tot vorbim despre asta dacă nu se întâmplă. Și dacă acum este noaptea târziu, tu așteaptă câteva zile, apoi recapitulăm din nou.
Cum să ieși dintr-o conversație care nu îți este favorabilă ție, volumul 1.
...of, doar eu te-am făcut ce ai ajuns...nu știu dacă să fiu mândru sau să-mi fac griji.”
-Eu ți-aș sugera să mă lași să adorm, sau să ascult muzică, sau să adorm ascultând muzică.
De când iei decizii într-un mod atât de lejer?
-De când acele decizii au început să-mi afecteze doar somnul.
Mi-am pus căștile, am închis ochii, și am tăcut. Poate se supărase pe mine, poate îmi zbiera teorii despre cum că e și el om și are o opinie, poate zâmbea văzând că începea să nu-mi mai pese atât de mult de lucrurile mici...jazz-ul îmi augmenta gândirea pozitivă, și în acel moment, nu mai aveam nevoie de nimic. Asta e puterea muzicii. „Limba pe care o înțeleg toți”, glasul care ține locul conștiinței, vocea care înlocuiește tunetul vieții…șoapta care nu reușea totuși să mă facă să simt. Să arăt un zâmbet când sunt bucuros, să plâng când mă supăr, să urlu când fierb…aproape uitasem cum era să simt cu adevărat emoțiile.
Am deschis ochii. Scaunul era gol, ceasul arăta 01:54, perdelele erau trase. Mi-am luat telefonul în mână și am tras perdelele din nou, curios să văd care erau daunele. Daune fizice, nu prea, că totul arăta ca după orice ploaie. Noroiul se târa șerpuind pe bazele stâlpilor și copacilor, elementul apei îngloba totul într-o hidratare vizuală satisfăcătoare, mașinile aruncau roua pietrelor alături șoselei, măturând drumurile. Vreme mai calmă decât asta nu puteai găsi. Sunetul picăturilor de pe burlane și conducte era o revelație muzicală. “Muzica din liniște”…
Din păcate, ceasul nu se oprea, și nici nu se dădea înapoi, așa că pentru a nu știu câta oară, m-am dus în pat. De obicei mă învârt prin cameră la ore târzii, căutând soluția fizică la grijile mele, privind în gol mobila de parcă ar scrie pe lemn instrucțiunile pentru rezolvarea problemelor eterne. Unele dintre multele ocupații ale unui adolescent de 15 ani. Sublim, absolut, just.

…și până la urmă, fulgerele ce au întrerupt?

sâmbătă, 16 iulie 2016

Prologul adolescenței

            Cu un așa titlu, îți dai seama despre ce aș vrea să scriu.
          Îți spun din start: ăsta nu-i un basm (cu un final mai mult sau mai puțin fericit). Nu-i o poveste de dragoste (dar avem una mititică pe acolo), nu-i scenariul unui film de acțiune (dar avem și câteva mici scene tot pe acolo). Dacă poate fi pus în vreo categorie, acea e comedia, dacă privim din ansamblu (specific mie). Doresc să fac un “rezumat” al experienței mele în adolescență de până acum, de la începutul clasei a VIII-a până la aniversarea de 15 ani (Ghicești tu, dragă cititor, despre ce fel de aniversare vorbesc. P.S: Nu-i de căsătorie.). E foarte intimidant să aleg un moment din care să încep să relatez, dar, cum am menționat mai sus, o să încep cu deschiderea oficială a anului școlar 2015-2016, la Liceul Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni.


          O dimineață sinistru de caldă de toamnă. Cerul era uitat de toți și toate și nu schița nicio mișcare, norii neavând în plan să dea drumul unei ploi mult-dorite pe moment. Clădirile comunei erau pictate în culori calde, luminate de aura portocalie a soarelui. Nicio afacere locală nu era deschisă din cauze confidențiale, dar era mult zgomot în Răducăneni. Totalitatea populației în vârsta a orășelului era acasă, iar la polul opus doar câțiva erau pe străzi. Pe strada puteai vedea 4 tipuri majore de oameni:
-Evident copii, care alergau cu ghiozdanele grele în spate și buchetele de flori supradimensionate în brațe, ținându-le atât de strâns de parcă își țineau dragostea vieților lor în mâini;
 -Mamele lor, care răgușeau țipându-le să le aștepte (Deoarece chiar aveau nevoie de tocuri pentru a se îmbrăca elegant, nu erau de ajuns dresul, cămașă și eventuala rochie.);
-Tații divorțați, care la fel ca mamele își escortau copiii spre școala (Care tată însurat, sănătos la cap, ar merge cu copilul la școală de bună-voie și nesilit de nimeni?);
-Și petrecăreții, cuprinși între 16 și 40 de ani, care abia începeau o nouă zi la “birou”, ori se târau pe jos din seara precedentă. Consumatori convinși de alcool si tutun (poate chiar și narcotice). Reprezentau perfect o metaforă a viciului.
Eu mergeam alături de mama pe stradă. Eu în pantaloni și cămașă, ea în pantaloni și cămașă, evident fiecare cu diferențele sale în îmbrăcăminte. Buchetul pe care îl purtam în brațe era compus din trei lalele, fiecare de o nuanță diferită (Ideea mamei, desigur. O fi și mamele astea bune la ceva, în afară de a-și învăța copiii cum să câștige fiecare dispută verbală…), iar ghiozdanul lipsea…pe moment.


“Plimbându-ne”, fiecare om intra în vorba cu mama (mama, logic, cunoaște pe toată lumea) și eu trebuia să dau la toată lumea “Bună ziua!”.
-Bună ziua!
-Bună ziua, tinere!
După ce pensionarul X-ulescu se distanțează, mai mergem cinci metri…
-Bună ziua!
-Salut, ce faci, cavalerule?
-Eh, merg la birou.
-Hehe, bine, bine.
          Se duce și poștasul în treaba lui, abia trecem de două magazine, că iar trebuie să încep…
-Bună ziua.
-Bună să fie!
Bună pe naiba dacă o țin tot așa! Nici nu termină bine draga mea mamă cu o doamnă în vârstă, că începe cu o alta mamă și fiică!
-Bună ziua…
-Poftim? răspunde inocentă acea mamă la șoapta mea iritată.
-BUNĂ ZIUA, doamnă, am spus!
-Ah, bună ziua, bună ziua!...mă scuzi, dar abia am…ieșit de la doctor!
-Vă înțeleg perfect, doamnă, răspund eu, cu un zâmbet cald pe față.
Ei bine, ăsta poate fi considerat începutul antrenamentului personal pentru manipulare. Pentru a-mi răspunde la nervozitatea din voce, doamna îmi dă o minciună (care nici aia nu-i prea bună) pentru a-și scuza abilitatea de a se izola de elementele fonice. Îi recunosc de la o poștă minciuna, dar îmi izbăvesc greșeala de a mă enerva printr-un zâmbet și o voce calda. După ce am realizat ce am făcut, mă îndrăgostisem de la prima vedere de manipulare. De aici și pasiunea pentru psihologie, cel mai probabil. Mai mult, mai încolo.


După ce terminăm cu “Toata ziua, bună ziua” și ajungem pe trotuarul care duce spre școală, mama începe să mă dojenească cum o face în fiecare an.
-Vorbește frumos!
-Comportă-te civilizat!
-Ignoră-i pe proștii care se dau șmecheri!
-Nu vorbi cu colegii în timp ce vorbește directoarea!
-Și, Em, zâmbește-le profesorilor!
(Da, dragă mamă, da, voi avea în vedere toate astea în timp ce un reprezentant al minorității majoritare din Romania mă va scuipa în vederea unui profesor de sport ignorant. Și nu, nu voi vorbi cu prietenii pe care-i cunosc de un deceniu pentru a asculta maiestuoasa și grațioasa voce a directoarei, “amenințările” vice-directoarei cu privire la faptul că ea ne va fi profesoară de chimie și laudele directorului adjunct pentru elevi și propria sa carte care “…simbolizează perfect situația curentă. Și dacă tot vorbim despre asta, hai, să vă citesc câteva rânduri!...”.)
-Cum să nu mă comport civilizat? Drept cine mă crezi, Ma? (Eu îi spun “Ma” mamei și ea îmi spune “Em”. Pentru că amândoi suntem prea leneși pentru a ne pronunța numele complet, dar am fi în stare să stăm 4 ore doar pentru a gusta pentru 10 minute masa perfectă.)
-Da’ io știu la ce să mă mai aștept de la tine…


De la zeci de metri distanță se aud țipetele elevilor. Unii profesori încearcă din răsputeri să-i acopere și să facă liniște, în timp ce alții fumează cu altele, în timp ce altele flirtează cu alții. Hei, mai sunt 4 minute până la deschiderea oficială a anului școlar! Deci profesoarele încă pot să fie domnișoare și profesorii încă pot să fie…profesori. Pentru că, teoretic vorbind, încă e vacanță. Dar cine mai numără minutele când cei din ciclul general deja jelesc moartea “concediului”, cei din gimnaziu se confundă ori cu cei din generală ori cu liceeni, iar liceeni…își fac treaba? (Nu vreau să deconspir obiceiurile liceenilor. Pe moment.)
Nici un pas nu-l fac bine pe poartă că unul din coșmarurile introvertiților reîncepe pentru mine. Doamna bibliotecară mă ia in vizor prima. Îmbrăcată cum îi este specific, în rochia neagră, vesta bej și cu baticul în cap, cei observatori ar vedea că nu au de a face cu orice babă.
-Săru’-mâna, doamnă!
-Bună ziua, cavaleru’! Ce mai faci, te-ai decis să mai treci si tu p-aici?
-Eh, ce să fac, dacă așa e protocolul?
-Așa-i, așa-i! Hai, că ne vedem la manuale! (un mod subtil de a spune “Pe tine te pun să-mi cari cărțile!”. Pentru că nu pot duce doar manualele colectivului clasei. Am îndatoriri civice pentru a o ajuta pe doamna bibliotecară. Că doar nu sunt un ignorant cu inima neagră!)
-Desigur, cu cea mai mare plăcere. Sunteți mirobolantă ca întotdeauna! strig eu în timp ce mă distanțez de mentor.
-Deja ai început?...
Din nou, spun ce spun din dragoste pentru pupincurism. Și poate că arăt ca un lingușitor, dar nu-i mai civilizat să vorbim frumos, cu un zâmbet pe față, făcând complimente fără motiv, decât să fim etern obiectivi?


După ce doamna îmi iese din aria vizuală, mă întorc către mama. Mama, ca mama, schimbă binețe cu profesoara mea de engleză. Acum, chiar că trebuia să-i acord profesoarei mele cele mai dragi un moment pentru a discuta, de plăcere măcar!
N-ar fi fost nici-o problemă dacă nu o vedeam și pe fosta mea învățătoare că vine spre noi.
Și o altă doamnă învățătoare care “îmi admira creațiile literare”.
Și polițistul care dirija traficul și îi ajuta pe elevi să treacă pe zebră, un prieten de familie, voia câteva cuvinte.
Și apoi o observ și pe doamna directoare din colțul ochiului că venea spre noi. Și trebuia să ii spun câteva cuvinte de admirație, plus că împărțim același sat!
Nicio problemă! Nu e ca și cum deschiderea oficială a anului școlar începe în mai puțin de trei minute! Și nu e ca și cum nu mi-am găsit clasa încă printre marea de elevi, profesori și părinți!
…ceva trebuia făcut. Și abia ajunsesem la poarta școlii.

(TO BE CONTINUED)

(dacă nu v-ați dat seama deja)

sâmbătă, 28 mai 2016

Universurile paralele nu țin doar de Einstein!

Era o zi ordinară de toamnă. Norii gri au pornit hotărâți un război rece împotriva soarelui care s-a retras în mod mișel după dealuri într-o ultima încercare de apărare, încercare sortita să piară. Cerul a părut a fi o pătură cenușie care tremura asupra pământului negru, ca un scaun de lemn putrezind, legănând un copil care vărsă lacrimi pe podea. Primii stropi de ploaie, mari și grei, au alunecat șerpuind către întunecatul sol pentru a-l corupe. Vântul a biciuit necontenit și a scuturat inocentele frunze, prinzându-le într-un dans satanic al morții.
         Eu, stăteam la biroul vechi și rece din propriul dormitor, și ascultam urgia vijeliei paranormale. Bibelourile îmi ascultau scrijelitul stiloului și-mi priveau hieroglifele albăstrui de pe caietul studențesc, ca niște sculpturi grecești. Mestecam în gol o gumă ce acum era fără gust, și mai aruncam, din când în când, o privire pe fereastra de pe scaun. Dădeam din cap a tristețe, și reluam scrisul.
         Vibrațiile carcasei întunecate pe care îmi așezai hârtiile nu m-a deranjat de fel. Doar, ca un violent vâjâit și sunete alarmante, electronice parcă, mă treziră din starea de elev. Curiozitatea, și poate chiar frica, după cum mă cunosc, m-a făcut să ridic monitorul laptopului. Pe ecran erau o armata de ferestre ce mă atenționau asupra unui singur virus: “DONOTDELETE.exe”. Nu știam nimic despre o astfel de aplicație, și în contrariul numelui ei, am decis să o șterg.
         Imediat după ce am luat aceasta decizie, care după cum urma să aflu,  avea să-mi schimbe viața definitiv, monitorul se întunecase, iar vibrațiile se transformaseră în scântei, și…Nu știu ce s-a întâmplat imediat după.
         Mi s-a părut a fi o explozie, dar putea fi și o pancartă de protest împotriva comunismului după ce memorie am eu. M-am trezit…pe o câmpie cu iarba umedă. M-am uitat în jur, și am observat că mă aflam de fapt într-o grădina, alături aflându-se un conac din lemn roșiatic, acompaniat de țigle albăstrui. O decizie oribilă din mod arhitectural, dar și un prost contrast al culorilor, mai bine o antiteză între cele două.
         Am observat că purtam blugi, o bluză verde, cu un imprimeu care vorbea despre box, pantofi eleganți și o pălărie din paie. O combinație ciudată, după părerea mea, dar mai confuz m-a făcut faptul că după gardul jos ce înconjura conacul, se aflau o mulțime de case…ciudate, parcă din începutul secolului XX.
Mi-am urmat instinctul paranoic, și am sărit gardul, ajungând pe o autostradă. O grămadă de bucăți de fier, care a părut a fi primul Ford, sau mai bine spus, primul automobil modern, a venit spre mine. Șoferul s-a uitat la mine cu curiozitate, dar a trecut de mine. Am expirat un oftat de ușurare, și am luat-o la mers către un bloc cimentat prost, inima bătându-mi ca un solo de tobe.
         Înăuntrul blocului, un amalgam de scări, unele superioare, altele inferioare, m-au chemat ca un viciu. Am urmat scările, și m-am gândit că eram pe autostrada către iad, zâmbind la gândul explorării unui pământ străin, dar și cu frica în sân. Scările au dus către o ușă. În mod surprinzător, mi-am amintit de vizitele frecvente la biroul directoarei, și bătui la ușă.
- Pot intra?, am întrebat eu, cu o voce puțin mai impunătoare, dar tot politicoasă.
- What?, o voce misterioasă, dar subțire mi-a răspuns  în engleză. Ecuația s-a simplificat în mintea mea, și mi-am dat seama că eram undeva în America. Teoria călătoriei spațiu-timp îmi zăcea în ceafă, alături de formula faimoasă, “MC=E2”. Îmi formulasem probabil, formula greșită, dar acum mă gândeam la ce să spun. De dragul celor ce nu știu engleza, voi traduce de acum în romană.
- Pot intra?, am reîntrebat eu, acum în limba celui de după ușă.
- Da, așteaptă puțin, tinere.
Ușa s-a descuiat, apoi s-a deschis, o figură familiară ițindu-se de după ea. Un om înalt, cu un zâmbet ușor, părul unsuros, sprâncene și mustață groasă, m-a privit cu confuzie.
- Arăți ca un miner cu prea mult timp la dispoziție. Ai scris ceva pe bluză, frumos! avea dreptate, într-un mod sau altul.
- Da, aaa…eram surprins. Foarte surprins. Cel din fața mea nu era nimeni altul decât faimosul inventator Nikola Tesla. L-am recunoscut ușor, după poza de pe Wikipedia. Mi-am revenit în fire și m-am introdus: “Eu sunt Enache Emanuel, și…nu știu cum de am ajuns aici. Hai doar să spunem că sunt de foaaaarte departe.” I-am ras în față, iar el a zâmbit.
M-a poftit înăuntru cu un gest scurt, iar eu, înghițind în sec, am pășit către o masă plina cu hârtii “aranjate” alandala, și din spatele meu s-a auzit ușa închizându-se.
- Știi, ce se întâmplă acum e foarte bizar. Ah, ce să mai, trăim în vremurile schimbării, nu trebuie să ne mai punem atâtea întrebări! Hai să ne așezăm și să discutăm. Ce zici? Sugestia sa mi-a produs suspiciuni. Era așa de deschis către societate, așa de prietenos, așa de…naiv.
- Oh, OK, dacă zici tu. M-am așezat pe un fotoliu maroniu, vechi, iar el se așeză pe scaunul metalic de lângă biroul său din lemn întunecat. Camera era luminata de un singur bec, suspendat de acoperișul spart pe alocuri. Cred că Nikola mă considera a fi un copil de țăran, căci mă observa cu multa atenție și mereu făcea aluzii asupra comportamentului meu:
- N-ai mai văzut așa ceva? Lumina artificiala. Am ajutat la crearea ei.
Mi-am centralizat atenția asupra lui Tesla. Eram puțin supărat pe el din cauza aluziei, dar ce-i poți spune celui fără de care ai sta cu lumânarea pe masă?
- Crede-mă, chiar dacă sunt tânăr, am văzut o grămadă de tehnologii care te-ar face să pălești în comparare cu ele. Fără supărare.
- Oh, nu mă superi, ci mă surprinzi! N-ai dori să-mi împărtășești mai multe?
- Îmi este teamă că nu. Pentru moment, dacă tot am dat peste cel despre care trebuia să scriu, putem discuta despre invențiile tale, nu?
- Indubitabil. Nu știam de ce, dar auzirea unui vocabular tacticos în limba engleză îmi aducea satisfacție. Acum, cred că era vorba despre fascinația mea în legătură cu conversația alături de unul din marii inventatori ai lumii.
- OK, lasă-mă să mă reculeg puțin…Ah, îmi amintesc că am citit undeva de faptul că NU Edison a creat becul, ci tu. La auzul numelui fostului său șef de muncă, Nikola s-a încruntat puțin. E adevărat, nu-i așa?
- Fiule, dacă ți-as spune doar “da”, ai crede că smulg laude, sau că încerc să-l bârfesc de rău pe Edison. Edison e doar un lider, unul foarte bun. Are carismă, are fler, și e cel mai bun mincinos pe care l-am întâlnit vreodată. Nu am muncit pentru el multa vreme, ci doar i-am refăcut generatoarele de curent direct. Credea în muncă și antrenament, nu în talent. Și da, eu am creat design-ul becului.
- Ei bine, nu o să mă creadă mulți, și probabil o să-mi iau un 4 la Fizică, da’ mă rog…Curentul alternativ, cum, când…de ce l-ai făcut?
- Știi, doar faptul ca nu o să ne mai întâlnim vreodată sau faptul ca nu o să aibă vreun impact asupra lumii ce-ți mărturisesc ție, asta mă face să-ți răspund la întrebări. Adică, te-ai gândit să mă plătești?
Zâmbea. Aș fi răspuns la fel. Un țărănete de nici 15 ani, scos parcă din Goana după Aur, punându-ți întrebări filozofice, personale, fără vreun motiv întemeiat. Și chiar dacă nu știam multe despre fizică, curiozitatea m-a împins să discut în detaliu cu acest bărbat sihastru. A reluat:
“Curentul alternativ a fost primul meu patent major și modul în care l-am scos pe Edison de pe piață, într-un mod său altul. După ce mi-am dat demisia din compania sa, mi-am întemeiat propria companie, “Fabrica de Lumina Electrică Tesla”. Eram finanțat de doi visători, oamenii de afaceri Robert Lane și Benjamin Vale. Poate ai auzit de ei.
Aveam slujba de a instala sisteme de iluminare bazate pe arcuri de lumina electrice, având design-uri pentru comutatoare de dinamuri, mașinării electrice care transformă energia mecanică din conductoare electrice mișcătoare în energie electromagnetică, astfel generând curent.
Dar, sponsorii mei nu erau interesați în ideile mele pentru noi tipuri de motoare și echipament de transmisie electrica, și am fost lăsat fără bani. Așa că a trebuit să muncesc unde puteam, ca inginer, muncitor, sau chiar ca gropar, câștigând doi dolari pe zi. Iarna lui 1886 a fost o vreme dominata de teribile dureri de cap și lacrimi amare, pentru mine.
Ca să nu te mai bat la cap, m-am întâlnit cu un bancher și un avocat, oameni care m-au ajutat foarte mult la răspândirea ideilor mele futuriste. Am creat un motor de inducție care mergea pe curent alternativ, un format de ssistem de putere care era avantajos datorită transmisiei de lungă distanță a voltajului înalt.
Simplu-spus, tipul ăsta de motor nu avea nevoie de un comutator, așa că motorul nu trebuia să fie reparat de atâtea ori  și rata de mortalitate a muncitorilor era mai scăzută.”
- OK, suna avantajos. M-am uitat în jos, la foaia cu întrebări imaginară și apoi la Tesla. După așa o cuvântare, zâmbea de mama focului. Un narcisist convins!
- Alte întrebări? a revenit Nikola.
- Multe, dar pentru a nu te irita, o să te întreb un ultim lucru. Am citit multe despre efectele invențiilor tale asupra soldaților de peste tot din lume. Chiar ai  inventat acea “rază a morții”?
“NU e o rază. Razele se propagă lateral prea mult pentru a putea fi folosite de la distanță. “Teleforța” mea poate atinge 200 de mile, și folosește un generator Van de Graaf care amplifică energia de trilioane de ori, proiectând particule de orice mărimi.
Mii de cai de putere pot fi transmiși printr-un curent mai subțire decât un fir de păr, așadar nimic nu poate rezista. Duza trimite “raze” concentrate de particule prin aer, de o energie atât de mare încât întrece orice calibru de glonte sau obuz.
E formată dintr-un tub de aspirare cu sigiliu din jet de gaz care permite particulelor să iasă, o metodă de a încărca particule la milioane de volți și o metodă de a crea și direcționa curenți de particule care nu se dispersează prin repulsie electrostatică.
Ti-aș explica folosind cuvinte mai simple, dar chiar dacă îmi pari simpatic, mi-e frică de ideea furtului ideilor mele.”
- Te-nțeleg. Ei bine, doar atât am vrut să te întreb. Tot ce mi-ai zis, faptul că te-am văzut, că am fost aici cu tine…E ca o euforie a cunoașterii!
- Plăcerea e de partea mea. Haide, o să te conduc afară.
Ne-am ridicat și am mers către ușă. Ne-am dat binețe pentru o ultima oară, și mi-a închis ușa în față. Era un om ce nu socializa mult, și se înconjura în munca sa. Cu zâmbetul pe buze și ideea unui eseu în cap, mă aflam pe bordură, uitându-mă în jur. Soarele apusese și unele mașini alunecau către parcările caselor scăldate în lumina oranj, râsete de copii auzindu-se din când în când.
Visul american. Totuși, o singură problemă. Eu cum ajungeam acasă?
Brusc, mi s-a rupt filmul. Întunericul mi-a căzut pe ochi, încetul cu încetul observând apariția unor circuite de zeci de culori în fața ochilor. Curgeam prin acele circuite, neavând control asupra mea. Văd sfârșitul unui tunel, și -
Sunt pe scaunul meu. Cu condeiul în mână. Uitându-mă la ecranul laptopului care mă alarma că nu putea șterge fișierul “DONOTDELETE.exe”, deoarece era deschis! Am decis să revoc decizia și mă uitam pe fereastră la lumea pe care o cunoaștem.
Am zăbovit multă vreme meditând asupra celor ce mi s-au întâmplat. Teorii erau mii și mii, dar eu am revenit la ideea ca exista o infinitate de universuri paralele prin care putem călători într-o clipă. Eu? Am creat un scurt-circuit prin încercarea de a distruge un dispozitiv de călătorie spațiu-timp și am fost teleportat către sfârșitul anilor 30, în America de Nord, poate New Jersey, unde l-am întâlnit pe Nikola Tesla în plină revoluție științifică.
Gândul că scopul meu a fost îndeplinit m-a trimis înapoi acasă, folosind circuitele laptopului pentru a mă scuipa printr-un USB. Daca era așa, atunci dispozitivul folosea un cod extrem de avansat, care putea să-mi scaneze mintea.

Și nu pot să nu-mi exprim bucuria că l-am întâlnit pe inventatorul sârb, Tesla, că am o mașină a timpului, și că am un laptop care chiar poate face lucruri la o viteză anormal de rapidă! Stai, merge și GTA 5 pe el?

joi, 14 aprilie 2016

Luminarea Primăverii

A fost odată ca niciodată, demult, pe vremea poveștilor adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de oțel și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede; când iepurii purtau cornițe și iezii plete răsfirate, pe când bourul se bătea cu musca, atunci și nu altădată, niște meleaguri îndepărtate, dar atât de îndepărtate, că nu le vedea nici Luna când se plimba prin ceruri alături de slujnicele sale stele! Și se spune din moși, strămoși, că nu le puteau vedea nici străjerii nori îmbrăcați în zale sure, deoarece acele pământuri erau înconjurate de mări și oceane cunoscute doar de Domnul nostru Dumnezeu, și norii, oricât de aroganți ar fi fost ei, nu se încumetau să traverseze acele ape sfințite de Dumnezeu. Și doar două astre aveau curajul și abilitatea să le treacă zi de zi, noapte de noapte,pentru a ne lumina nouă calea, și se spune că acele astre nu erau nimeni altele decât mândrul Soare și înțeleapta Lună!
  Soarele și Luna erau cei ce auzeau tot ce era vorbit, fie zi, fie noapte. Se plimbau etern pe ceruri, deseori deghizându-se și vizitând pământenii. Erau de-o frumusețe și asemănare izbitoareși nu puțini erau cei care-i credeau gemeni. Soarele își lega pletele blonde în raze solare, coroana sa o auroră care sclipea alături de ochii săi ca focul. Luna dădea lumina prin pielea sa palăși mătăsoasă, părul ei întunecat stând liber până la coate.
Și zvonit e faptul că mândrul Soare e născut de pe acele insuleși pleca de acolo pe ceruri doar cu carul său tras de boii crescuți din flăcări și hrăniți cu jarși de aceea acele insule sunt numite Imperiul Soarelui Răsare!...Doar că poporul nipon își jelea toate zilele trăite pe acest pământ, pentru că de trei duzini de răsărituri și de trei duzini de apusuri, abia dacă erau văzute și astea,  Zâna Primăverii fu izgonită de pe lumea asta, norii îmbrăcați în zale întunecateîncețoșând bolta cerului! Și chiar dacă Soarele își arunca razele ca sulițele în norii blestemați în fiecare zi, cei din urmă mereu se ascundeau în spatele scuturilor furtunoase. Câteodată o rază vitează scăpa printre scuturi și târa cu ea un nor pe pământ.Doar așa știa omenirea că Soarele mai trăia.
Totuși, fără căldura soarelui, pe pământ își făcu loc zăpada înfiorată, dezbrăcând copacii de frunzele pe care le mai aveau și acoperindu-i cu substanța înghețată. Și era zvonit nu doar în Imperiu, ci în toate colțurile lumii, căîn umbra norilor stătea Vrăjitoarea Iernii, orchestrând această invazie nesfântă. Această vrăjitoare era legendară pentru magia ei neagră care corupea orice arbore, pânăși stejarii semeți și pentru zmeii care o slujeau cu loialitate oarbă. Sincer să fiu, dragă cititorule, nimeni nu știa, nimeni nu știe, cum o ființă o putea sluji pe Vrăjitoarea Iernii.
Și ce e curios, este faptul că nici Luna, cu toate vrăjile și magia pe care o practica, nu putea fi văzuta pe cer, chiar dacă se știa că Soarele și Luna se învrăjbeau.  Și se va fi scris despre lipsa celor doi aștri în cărțile religioase, pentru cățăranii de rând începură să-și piardă frica de Dumnezeu din cauza lipsei luminii sfinte și preoții se rugau în fiecare moment ca Dumnezeul nostru să le dea putere Soarelui și Lunii ca să răzbeascăîmpotriva întunericului și celor nesfinte.
 Iar ruga preoților avea să fie ascultată, deoarece, într-o dimineațăîntunecată, când Luna fugi spre miazănoapte, fugărită de șapte nori, Soarele își dădu seama că razele sale nu puteau străpunge zalele norilor. Și, mări, își mână boii într-o peșteră ascunsă după trei copaci, ca să poată medita în pace. Și legenda pe care ți-o zic, drăguțule, spune că Soarele alese această peșteră pentru ca cei trei copaci care o ascund să-i fie sfetnici de încredere.
“Copăcel de fag,
Mult zice cu drag;
Copac de stejar,
Mult zice cu har;
Copăcel de soc,
Mult zice cu foc!
După cinci ceasuri în care Soarele se consultă cu cei trei copăcei în privința norilor, aceștia fură de acord că doar o sabie putea să spargă scuturile norilor negri, și acea sabie era Katana lui Roșu-Împărat, marele conducător al Imperiului Soarelui-Răsare și unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun prieten al Soarelui. Soarele trebuia să meargăîn vizită la curtea împăratului și să negocieze asupra unui târg pentru spadă, dar, cum o babă deșteapta zise odată, “ochii care nu se văd, se uită!”, și Soarele nu mai știa unde era curtea lui Roșu-Împărat. Copăceii interveniră și-i spuseră că dintr-un singur loc putea fi văzut Palatul Sângeriu, locul unde se afla curtea împăratului, și acel loc era vârful Muntelui Fuji.
Soarele afirmă posibilitatea acestui plan, și zise:
-  Vă mulțumesc, străluciți arbori, pentru că v-ați împărțit înțelepciunea cu mine! Pentru această faptă, n-am mod mai bun de a vă răsplăti, decât prin a va însemna ca frați de-ai mei, punându-mi trei dintre cele mai viteze raze ca să vă păzească până când nu voi mai lumina lumea!
Zis și făcut. Astfel, după ce Soarele își luă rămas bun de la arborii străluciți, acesta biciui pământul o dată iar boii săi o luară la goană către muntele legendar. Marea de nori care îneca piscul semeț anunța o bătălie de neuitat, dat fiind faptul că norii aveau avantajul în altitudine, dar Soarele era o forță care nu trebuia subestimată. Acesta își opri boii la poalele muntelui, se dădu jos din carul auriu, își scoase din tolba una din infinitul de raze pe care le avea si o arunca spre norii care acaparau vârful muntelui. Un nor fu trântit și se rostogoli de pe munte, zalele sale zăngănind în timp ce se lovea de scutul negru. După ce ajunse la picioarele Soarelui, acesta din urmăîi luă scutul vrăjit și se pregăti de contra-atacul norilor.
O ceață neagră, imensă, le luă locul pe cer, rezultatul urei lor oarbe. O furtună aprigă, tunând sălbatec, fulgerând cu furie și plouând cu lacrimi de sânge se aruncă peste Soare, scutul protejându-i aurora sclipitoare. Ceața se coborî peste noroi, luându-și forma de muritor: un gigant în armura întunecată, cu trei capete și trei coifuri înfricoșătoare, urlând un blestem zmeiesc în timp ce-și lovea pieptul cu buzduganul într-un ritual satanic. Soarele nu se covârși, ținându-și scutul cu o mânăși cu cealaltă aruncând cu razele ascuțite în zmăul înnebunit, pășind încet spre el, având grijă să nu fie zdrobit de loviturile buzduganului.
Și se bătură zi de varăși noapte de iarnă, de crescu iarba cât zimbrul și ursul păcăli vulpea, până când Soarele ajunse lângă zmău ți se luase la trântă cu el, aruncând și scutul, și razele. Și se bătură ei pe întuneric, și Soarele se opinti și-l trânti pe zmău în noroi până la genunchi. Zmăul se ridică urlând, și-l trânti pe Soare în nămol până la brâu, de se enervă Soarele cumplit. Se răsări arzând, și-l apucă pe zmău, cât de mare era el, îl ridică de pe pământ și-l aruncăîn ceruri, ca atunci când se trânti pe pământ ajunse în noroi până-n gât. Atunci Soarele se scuturase de pământ, își chemă boii și se urcăîn car, urmând să-l calce pe zmău pe cap până-l făcu una cu pământul, și la propriu, și la figurat.
Mai liniștit după bătaia copioasă, Soarele porni la plimbare către vârful muntelui, discutând din când în când cu felurite animale cunoscute lui, precum Iepurilă:
-Bună ziua, Iepurilă! Ce cauți pe la munte, dragule?  rosti Soarele răspicat dar cu blândețe.
-Bună deloc! Iaca, nenea Soare, mă jucam la câmpie și când-colo Vulpea sare dintr-un spic de grâu să mă mănânce! spuse agitat micuțul.
-Cuscra Vulpe a sărit la harță? Nu te cred. Parcămi-a zis căva avea o treabă doar cu găinile oamenilor de acu’ încolo.
-Ba da, ba da, crede-mă, nenea, am văzut-o cu ochii mei! M-a fugărit până aici șireata, mă jur!
- Și unde-i coana acu’?
- La câmpie…
Soarele abia își mai ținea râsul în el. Nu doar că Iepurilă avea blana albăși zvârcolită(ori de frică, ori că așa l-a lăsat Dumnezeu) din cap până-n picioare, dar era și cu ochii roșii-n căpățână, tremurând mai rău ca salcia-n vânt.Și mai și vorbea ca Păcală.
   - Iepurilă, mulțumește-i Domnului că nu ți-a dat talentul de a cuceri femeile.
  - A, da’ de ce?
  - Că dacă întâlneai o fată, și îți făceai o droaie de iepuroi mai mititei cu dânsa, erau toți mâncați de nebuna cu blană sângerie până acuma.
  - Da’ ce as fi putut face atunci?!
  - Iepurilă, doar ne știm de când am început să-ti luminez capu’ ăla sec al tău. Nu puteai să mă cauți, sau să mă strigi? Fugi ca…iepurele.
  - Să mă scuzi, jupâne, da’ mă gândeam că mai bine îmi mai fac eu o casă la munte, decât să stau la câmpie. E și priveliștea mai frumoasă, aerul mai curat…
  - Iepurilă, te rog eu taci din gură că n-am timp să râd de tine. O să vorbesc eu cu Cuscra Vulpe, da’ du-te odată acasă, săracule.
  Ce sa fac săracul? S-a dus înapoi la vale cu coada între picioare. Dar de parca Soarelui îi păsa de Vulpe sau de Iepurilă? Omenirea nu mai avea lumină și el trebuia săîmpace două dobitoace. Atâta îi mai trebuia lui. Mai discută la repezeală cu Conu Urs, cu Râsul și cu sălbaticul de Cocoș.
Ajuns pe vârful lui Fuji, Soarele respiră adânc. Se vedea în depărtare jumate de Imperiu, cu tot cu dealurile și munții îndepărtați. Pădurile se întindeau ca niște coliere de smarald nemărginite, lacurile sclipind odată ce Soarele își dădu drumul la raze ca să lumineze văile. Lumina se revărsă la viteza sa, focurile fiind stinse odată cu începuturile râsetelor și strigărilor popoarelor japoneze. O fortăreațăîndepărtată, Cetatea Sângerie, își aruncăîn aer butoaie întregi de praf de pușcă, luminile multicolore inundând cerurile. După toata munca Soarelui, o mică parte a lumii avea lumină. Soarele văzu că lumina era bună, și Soarele era fericit. Dar Soarele nu-și luă o zi liberă, ci își făcu o cruce și murmură o rugăciune în genunchi, ridicându-se în timp ce o pereche de aripi arzânde se deschideau semețe. Se aruncă de pe munte cu încredere și zbură alături de razele sale, boii instinctiv trăgând carul către stăpânul lor.
După nici un ceas de plutit, Soarele ateriză pe o turlă a Cetății. Samuraii, shinobi, daimyo și alți pretendenți ai titlului de Shogun, titlu purtat doar de Roșu-Împărat, urlau în gura mare măreția Soarelui și se închinau lui. Roșu-Împărat ședea pe tronul său de jad, zâmbind blând. Acesta respirăîncetși apoi strigă ca să se audăîn toate pământurile stăpânite de el:
-  Pentru curajul și demnitatea de care a dat dovada marele nostru Soare, îmi declar abdicarea în favoarea sa, pentru a ne conduce în lupta împotriva Iernii și salvarea Zânei Primăverii!
Poporul muți. Arogantul lor Shogun, semizeul lor mândru, renunța la tron doar ca un astru să-i poată conduce în luptă. Adevărul e că Soarele merita a fi Împărat  nu doar a Imperiului, ci a tuturor meleagurilor pe care le lumina, dar ce s-a spus, așa a rămas.
Nobilii fugiră spre barăci, orășenii și țăranii își căutară furcile, topoarele și coasele, iar Roșu-Împărat se ridică de pe tron și păși către Soare, scoțându-și sabia din teacă. Legendara sa Katana din obsidian, făcuta cu mânerul de corn de rinocer și forjatăîn flăcările dragonilor, încrustată cu rubine și safire, zvonită a fi fost făcută cadou de la un anume Prâslea, mai mult cunoscut în Carpați decât în Imperiul Soarelui Răsare, doar ea și nimeni alta, era oferită Soarelui.
Și oricât de sfânt ar fi fost Soarele, acest făcu o plecăciune în fața fostului împărat, și apucă sabia cu putere. Ținea în mână sabia care luase dacă nu un milion de suflete blestemate, spada unui credincios slujitor al Domnului și obiectul ce avea să izgonească Iarna de pe lumea asta.
Până să termine Soarele și Roșu-Împărat de a se mulțumi unul pe celălalt (Așa era în rândurile nobilimii.), trei sferturi de popor cu ochii semi-închisi era protejat de zale, armat cu săbii și prezent în fața Soarelui. Dar înainte ca Soarele să poată să zică “Fâs!”, de pe dealuri se ridică furioase numeroase oștiri înghețate.
Nori cu zale întunecată, copaci înghețați și cu rădăcinile scoase, zmei nebuni și ne-nebuni, toți sub umbra Vrăjitoarei Iernii, o babă urâtă cu spume, cu părul sur și încâlcit în bucăți de gheață, piele incoloră cu crustă tare ca piatra, îmbrăcatăîn cârpe reci, care urla vrăji țigănești, celtice și naiba mai știa, de se zguduia pământul, țipau copiii de fricăși murea iarba de spaimă!
Legată cu frânghii tăioase plângea biata Zână a Primăverii, strânsă într-o mână de un zmău hot de prințese, regine și cosânzene (O profesie josnică, dar profitabilă). Abia se mai stăpânea să nu țipe de frică, dar apoi văzu oștirea din Cetatea Sângerie. Atunci își domoli emoțiile și începu a spune șoapte magice, șoapte care, nici eu nu știu cum, pentru că n-am fost la Hogswarts sau la vreo școalăînaltă, încurajau soldații, făceau armele mai ascuțite și mai aerodinamice și alungai spiritele rele. Vrăjeală.
Nici armata sfântă, nici Roșu-Împărat, nici Soarele nu erau speriați. Nebunia începu când un țăran înalt, de nici șaisprezece ani, începu să urle și oștirea începu atacul. Soldații Iernii plecaserăși eu de pe dealuri, dar din cauza vrăjilor iernii, se împiedicau și ajungeau în propriile săbii, se înrădăcinau sau doar fugeau de frică. Totuși, bătălia fu una măreață, demnă de cronicile scribilor regali, asta era sigur.
Se tăiară, se zdrobiră, se luară la trântă, se înjurară, își puneau piedici unul altuia, se aruncau, se rupeau, înnebuneau, dar sigur se băteau! Roșu-Împărat, cu mâinile goale rupse crengile unui stejar corupt și-i făcuse o scorbură cu șutul. Soarele călca în picioare zmeii cu carul său înflăcărat, razele sale arzând norii din interior. Și se speriase Vrăjitoarea tare când văzu asta, și când oștirile sale furăînfrânte, începu a plânge panicată, supăratăși cu mândria călcatăîn picioare, de se înnecase cu propriile lacrimi și se rupse în bucăți mititele de ciudă, doar cârpele rămânând întregi pe ea.
Zâna Primăverii se dezlegă singură, se ridică fericită și îmbrățișă Soarele, cu toată căldura și pasiunea pe care o emana. Și popoarele începură a râde, pentru că norii nu mai încețoșau cerul, zăpada se topise și copacii morți se făcură rădăcini pentru copaci noi. Și se spune că toți începură a dansa pe leșurile zmeiești, dregătorii de rând aducând băuturi exotice, mâncare gustoasăși lăutari străini.
Și legenda spune căîncă danseazăși chiuie și zi si-n noapte, de nu ar fi obosit s-ar fi luat o scurta pauza. Si am incalecat pe-o capsuna, si, din pacate, v-am spus o mare minciuna!

  Fin

Follow by Email