miercuri, 14 februarie 2018

Parodia lui Valentin



            Zăpada curge șiroaie din fântâna chioară, și-n șiroaie se topește pe pământul murdar. Pitice petice cresc sfioase, cu scopul reamintirii lumii că există un concept straniu numit „iarnă” și că e februarie. Arta persuasiunii nu e punctul forte al Babei Iarna, totuși, căci în fiecare zi iarna pare a fi o primăvară care refuză a se usca. Doar diminețile ne mai fac să ne încheiem gecile de tot, căci în restul zilei, chiar și seara, temperatura e tolerabilă și dezbrăcat.
            Mai ales astăzi. Chiar de la miezul nopții se observau pe rețelele de socializare membrii cuplurilor care încă erau online, chiar dacă azi aveau școală. Erau lesne de imaginat conversațiile lor inocente: pozele cadourilor, promisiunile întâlnirilor, flirturile murdare et cetera. Dar totul era, și este, ok. E „Sfântul Valentine’s Day” (așa cum l-a denumit o colegă din a șaptea)! Mă rog, și cei singuri erau online, ce-i drept: insomniacii, lupii singuratici, artiștii, sătuii de iubire. Ca să nu mă deprim și mai tare, am închis orice mediu virtual – până la urmă, era al treilea Valentin nesărbătorit în cuplu de când mi-am început viața amoroasă (pe scurt, n-am sărbătorit niciodată de 14 februarie). Dar nu mă afecta prea mult.
            (Dacă citești chestia asta cu speranța că la sfârșit „mă combin”, oprește-te. D-aici încolo intrăm pe tărâmul satirei.)
            Dimineața, nimic ieșit din comun. Igiena, ținuta de zi, ghiozdanul, micul dejun. Mă rog, mi-am luat o cămașă și-un sacou de formă, dar tot le-am acoperit cu o geacă de piele. Nici măcar nu se simte a fi vreo sărbătoare, ceea ce e o dezamăgire totală. Tata a achiziționat un buchet de flori pentru mama weekendul anterior zilei de astăzi, și deja i-am zâmbit priveliștii lor îmbrățișați. Nici nu se vorbește de Valentine’s. Doar eu mă plâng de freză și mama-mi recomandă una dintre cremele ei pentru acnee.
            Afară, totuși, ninge frumos. Fulgi mici și iuți, niște copii cu sufletul de gheață, aleargă pe aripile vântului tandru într-un mod destul de zglobiu pentru ca mama să-mi poată face observație că-mi scot limba afară, vrând să gust din proaspătul strat de iarnă neașezat. Eu îi fac înapoi, că e matură când nu trebuie, și în mașină e mai frig decât afară.
            Drumul e un șarpe pietros. Alunecos, cu pielea prea obișnuită cu jantele automobilelor pentru a mai putea permite sensibila atingere a fulgilor de zăpadă, tata îl parcurge la fel cum a făcut de milioane de ori. Clădirile de pe dreapta bârfesc plictisite, mai deschizând din când în când o ușă sau un geam ca să spună ceva. Casele sunt animate doar de dezbaterile încinse ale câinilor la fel de vocali ca un italian fără spaghete. Câmpia de pe stânga doarme dusă, iarba neagră fiind murdărită de câte-o părticică de nea. Imitația de peisaj de stepă e dezolantă fără vânt puternic, fără oi, fără vaci sau ciobani care să-njure, și-mi vine mie chef să iau locul vântului, pieptănând și alintând buclele vegetale, lungi, infinite și eterne ale câmpiei care nu aparține nimănui.
            În comună, trotuarele sunt bântuite de elevii care se-mpleticesc plictisiți către locul lor de non-tihnă. Câte-un pensionar se mai ivește c-o traistă de povești mute, folosind bastonul pentru a plimba picioarele ce-au pășit prin atâtea locuri uitate. Cupluri? Ioc. Se deschid instituțiile, se sună de intrare, curtea școlii începe a se asemăna cu propriul creier în timpul orei de chimie. Abia acum mă dau jos din mașină, revenind la serviciu alături de fumători, uituci, somnambuli și alți oameni de seamă.
            Fete în rochii? Sigur, doar e vară, nu? Nicio fustă nu-și face simțită prezența pe holuri în timpul pauzelor, niciun zâmbet feminin nu răspunde la auzul unui compliment adus la adresa vestimentației. Valentine, te-ai lenevit, drace!
            Așadar, abia dacă reușesc să trec pe lângă formația de cupluri așezate strategic pe la geamuri, și mă opresc la ușa clasei. Uitându-mă în spate, observ cum fiecare pereche se-aseamănă cu un tablou. De la kitch-uri la falsuri, ai tot ce-ți vrea inima! Mă rog, așa-s mereu ăștia, dar hai să zicem că Vali o avut milă măcar azi, de ziua lui. Deschid ușa fără să zăbovesc cu privirea asupra vreunui obiect artistic și pășesc pe parchetul parfumat cu petale de trandafiri sângerii. Rup ghirlandele de inimi în miniatură ce-mi blochează calea și-mi pun masca de gaze. „Lăv iz in di er”, bre! Un cuplu-n spate pe dreapta, un cuplu pe stânga la mijloc, un fustangiu pe rândul fetelor și restul băieților etern fascinați de eterna frumusețe a colegelor.
            - Mai deschide-un nasture la cămașă!
            - Ia, întoarce-te oleacpentru mine…
            - Xuleasca, te rog eu să ștergi tabla (ăsta-s io. N-am treabă cu ei, dar sunt șeful clasei).
            Trântesc ghiozdanul pe bancă, provocând zborul a mii de fluturași de pe banca mea în inimile colegilor:
            - Ce faci atâta scandal, Enaș?
            - We, ești prost?!
            - N-ai scaun, ia o pastilă.
            Le dau „seen”, cum s-ar spune pe limbajul nou, și achiziționez un scaun pe interval temporar cu plata în așteptare de la o colegă absentă, ignorând protestele de mare volum al colegei sale de bancă. N-oi fi eu gentleman cu ele, danici ele nu-s domnițe.
            - Fă, te-ai uitat aseară la „Bravo, ai stil!”???
            Șterg cu mâneca munții de scrisorici de amor de pe partea mea de bancă și-mi trântesc capul în cărțile mele umaniste. Dau cu piciorul în maldărul de plicuri de pe jos, și oftez. Cadrele didactice îmbrăcate-n aripi roz și costume în carmin propovăduiesc importanța acestei sărbători.
            - Ultima oră am discutat despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, da?
            Orele se termină elegant, printr-un vals cochet la care participă marea majoritate a elevilor romantici:
            - Dă-te, mă, că trece nașu’, nu te îmbulzi atâta că te fac cu mișcări!...
            - Haide odată, Dumitre, nu ocupa ușa, că am de-ascultat o manea nouă acasă…Giani, băgăm un LOL?
            Ajungem acasă. Facem temele. Citim. Mâncăm. Gata sărbătoarea,
            Ia-o de la capăt.
            (Sfârșitul tentativei de satiră.)
            Și undeva, în neant, în ținutul mitic cunoscut doar sub denumirea de „Municipiul Iași”, știu sigur că unii prieteni își scot prietenele în parc. Studenții savurează o cafea dulce alături de odorurile lor, împărțind țigări și sărutări pe săturate. Boierii fac promenade pe la restaurante, doi logodnici sigur au savurat din pat răsăritul soarelui…hai, poate că, nu, sigur și fostele mele se bucură de minunata zi de miercuri. Păcat, totuși, că nu-i pot admira și eu de pe o bancă, ținând mâna unei domnișoare în propriile mele mâini. Păcat că doar vara trăiesc emoții verosimile alături de cei pe care îi ador. Păcat că e iarnă. Păcat că e 14 februarie.
            Plimbându-mă prin ninsoarea care-mi gâdilă gulerul cămășii, mă opresc la o zebră. Straniu, mă simt calm. De parcă totul este rezolvat. Trece o mașină, trec și eu după zebra. Mă gândesc la faptul că în astfel de zile și camioanele frânează cu succes pentru îndrăgostiții neatenți la stradă.
            Astea sunt zilele când oamenii de fapt mor, nu? Când totul e lăsat în pace. Când totul e ok. Când nu mai sunt atenți, dar nu le pasă, pentru că se simt împliniți. Nu că aș vrea să schimb ideea textului de până acum, dar e doar un gând pe care-l aveam astăzi. Ciudat, totuși, că al meu conștient îmi zăbovește asupra existențialismului în detrimentul romantismului.
            De la biroul la care scriu, aud la televizor că din ce în ce mai mulți copii își surprind mamele cu flori și felicitări astăzi. Afară nu mai ninge, și tulpinile verzi ale unor viitori trandafiri încep a se înconjura unul pe celălalt. Vântul nu mai bate deloc și câinele, pentru prima oară pe iarna asta, tace.
            Ultima lună de iarnă…poate se încălzește și pe aici. Nu că n-aș fi de acord cu fanii ierni, Doamne Dumnezeule, nu. Dar sunt o zodie de vară, și o duc mai bine atunci. Nu de alta, dar parcă n-aș mai vrea a vă pricopsi cu atâtea filozofii și metafore triste. E Sfântul Valentin, ce naiba?

duminică, 21 ianuarie 2018

Nocturn



            Tata e trist de ziua lui pentru că îmbătrânește.
            I-am trimis unei foste aventuri cuvântul „trist” prin SMS.
            Nu știu de ce.
            Știu că probabil o să mă întrebe de ce, dar singura conexiune care îmi vine în minte în momentul acesta e faptul că răspund cu „trist” la multe chestii.
            Poate nu-s neutru, cum îmi place să cred. Poate că-s trist, cum zice tata.
            Și e trist faptul că sunt trist, dar nu simt nevoia de a schimba asta. La o adică, dacă scriu, citesc, mă joc și mănânc, ce-mi mai trebuie? Am 16 ani, nu?
            Piramida lui Maslow îmi vine-n minte, cu vârful care vorbește despre „nevoia de actualizare a sinelui”, apoi descrescător trecând la stimă, apoi la dragoste et cetera.
            „Lumea s-a schimbat”…
            Nici nu mai zic nimic de revoluția culturală bazată pe Internet și maturizarea prematură a adolescenților. O să zic totuși că dacă nu simți nevoia de a ieși dintr-o stare tristă, sună a depresie.
            Și totuși, nu mă simt deprimat. Sau, asta îmi spune conștiința.
            Singurul element care cică ar putea schimba starea asta e atingerea unei femei (fete, mai bine spus. Când vorbesc eu de „femei”, lumea începe să râdă, și cu bun motiv). Cică. Aș putea să dau niște mesaje, să petrec niște sâmbete prin oraș, să-i zic unei tipe „te iubesc” și să o sărut și să mă bucur.
            Chiar dacă acel „te iubesc” îl spun din senzația de nevoie în comunicare.
            Chiar dacă acel sărut îl dau din senzația de nevoie în limbajul trupului.
            Chiar dacă acea bucurie o simt din senzația de nevoie de a fi bucuros într-asemenea situație, nu datorită faptului că mă simt euforic, propriu-zis.
            Dar nu pun semnul exclamării când vorbesc de iubire, sărut și bucurie. Ci punct.
            …ceea ce vreau să zic e că nu se simte a fi ceva special. Adică na, în fine, toți prietenii de familie masculini îmi tot spun din întâia să-mi fac gagică, să nu-mi pese de minte, ci doar de cum arată (dacă-i la mișto, dacă sunt serioși, naiba știe…Cine-i mai înțelege și pe bărbații ăștia?).
            Dar mie nu mi se pare ok.
            Da, adulților, știu că doar sunt un copil care abia a ieșit din „gu-gu, ga-ga”, și că textele mele și ale altor adolescenți legate de iubire pentru voi sunt material de pamflet. Că relațiile noastre nu sunt ceva serios. Dar totuși, în mintea mea de om nebun mă regăsesc plimbându-mă bezmetic, speriat atunci când doamna dirigintă spune ceva precum „Nu mi se pare normal pentru ca un minor să se gândească la așa ceva de la această vârstă, Emanuel”. Sau când părinții îmi spun că nu sunt egal cu „oamenii”. Bine, hai, minorii-s mai proști decât adulții, să zicem (Inserați videoclipurile cu politicienii care nu știu diferența între stânga și dreapta), dar chiar asta ne oprește din a dezvolta gândiri mature?
            …bat câmpii. Iar.
            Ceea ce vreau să zic e că, cel puțin pentru mine, pentru noi, modul în care imităm adulții e un exercițiu pentru viitor. Plimbări, mese luate împreună, achiziționarea cadourilor et cetera.
            Și eu nu pot să fac chestiile astea doar pentru o față frumoasă. Mă enervează frumusețea luată individual. Când mă uit la modele, staruri, actrițe care pozează genial pentru reviste, televiziuni, ziare, când le observ privirile de sus și modul în care-și ondulează oasele, nu pot să nu-mi spun că ele știu ceva ce noi nu știm!
            Uită-te la orice celebritate.
            Nu, serios, fă-o.
            Uită-te la un videoclip al unei melodii, la un interviu, la o secvență dintr-un film, la un „shooting”, orice material media care conține o celebritate. Poate să fie și ceva audio.
            Du-te. Aștept.
           
           
           
            Au plecat? Mă rog, treaba lor. Noi, ăștia care știm cum arată o starletă po- o starletă cu un „intelect” mare, hai să vorbim despre altceva, cât îi așteptăm, pana mea. Aprinde-ți o țigară. Nu fumezi? Păcat, conștiința mea da, d-aia îmi iese fum din cap la ora de matematică (ce să fac dacă atunci are chef Emy de fumat? Așa-s fumătorii-n general, bagă una-n gură la intervale inconsecvente. Seamănă cu o anume categorie socială…). Bea o ceașcă de cafea. Nu-ți place aia din Columbia? Ah…cafeaua-i drog, nu? Nu-ți strici tu corpul cu așa prostii, huh?
Nașpa. Mai vorbim în doi ani după ce încerci cocaina, vedem ce părere ai despre Columbia.
Ați sosit, dragilor? Sper că nu v-am pierdut printr-un film, sau un serial, așa cum îi la modă mai nou. Mai aveam puțin și-l învățam p-ăsta cele 10 porunci (în mod practic – le încalci, deci le înveți).
În fine, în ochii sau glasul unei celebrități stă o licărire de experiență. A mai făcut asta, imaginea pe care o vezi tu e ceva pregătit, interviul e luat într-un mediu în care i se permite vedetei să o ia cu încetul, să se gândească la ce spune. D-aia te miri tu de ce Bradley Cooper arată așa „hot” și tu după șapte abdominale n-ai pătrățele, și că Sophie Turner poate să vorbească atât de pasionată de munca ei, când tu te bâlbâi la ascultare la română. De aia când văd un fizic frumos, presupun că există și un psihic cu aceleași calități și valențe. E nevoie de ceva muncă pentru a atinge un punct pe care ceilalți îl consideră de neatins.
Așa că hai să transpunem asta la treaba noastră. Mă enervează când băieții spun „ce bună-i aia”. Păi dragul meu pe care l-aș mângâia pe coapsă cu drujba, tipa aia are un creier atât de dezvoltat, și tu te uiți la spate? Scandalos. Uite, o să mă duc eu la ea, să vorbim, să-ți arăt cât de misogin ești!
-Bună!
-…salut.
-Care e cartea ta preferată?
-Dalasă-mă cu cărțile alea, c*%&e, mă f#!e profa la cap la română cu „Ion”, mai vii și tu?!
-Ah, ești stresată…
Ceva normal pentru elevi, sunt atât de grele cărțile, nu-ți oferă nicio bucurie sufletească, nici un beneficiu, ceva de prost gust, scandaloase cărțile astea!
-Băi, dacă stau totuși să mă gândesc, cred că o iubesc p-aia cu părți pe Facebook. Cum îi zice…„Jurnalul unui Adam”! O adorrrr!!!
…what?
Și asta e proastă?
Stai, stai, stai, folosesc termeni volatili, mă scuzi.
ASTA-I TÂMPITĂ?!
Nu, deci trebuie să fie o greșeală. Trebuie să aibă un handicap dacă arată bine și are asemenea sincope în gândire. Poate e schizofrenică! Băi, dar ce faini sunt nebunii...ar trebui să nu mai judecăm oamenii, știi? Îmi pare rău că i-am spus asemenea chestii, mai bine îmi cer scuze…
-Hei, știi…nu vrei să-ți fac cinste cu o cafea dacă ai atâtea probleme, cu „Ion”, cu…
-Hm. Ai permis?
Deodată, posteriorul devine singurul lucru interesant la acest specimen.
Ok, bine, m-am pripit. Dar asta e ok, pentru că oricum voiam să vorbesc despre asemenea cazuri. În primul rând, și eu, și tipii care se uitau la fundul tipei greșim. Ei pentru că o subestimează fără motive, eu pentru că o supraestimez din prostie. În al doilea rând, asemenea fete nu au logică.
După silogismul pe care l-am explicat mai sus, nu ar trebui ca cei care sunt bomboane pentru ochi să nu fie otravă pentru urechi? De ce e frumusețea irosită pe neadaptații despre care chiar nu vreau să mai vorbesc în acest moment? De ce nu e mai simplu, să știm că cei frumoși sunt deștepți și că „cei care nu sunt chiar atât de frumoși” mai au nevoie de 7 ani de acasă?
Știu, știu…sună imatur, să ai asemenea speranțe. Dar pana mea, măcar să nu mă mai oftic atâta când văd o fată frumoasă sau inteligentă care are prieten. Măcar să știu că merită din tot sufletul o persoană care să o iubească.
Devine pur și simplu frustrant la un moment dat, să cazi în atâtea capcane. Mai ales când ești sapiosexual. Presupun că e și acesta un motiv pentru care sunt misogin. Presupun că băieții care se uită doar la trup au și ei un strop de geniu – de ce să mai spere degeaba, când pot să meargă la sigur, știind clar că măcar fizicul merită apreciat?
Presupun că e și acesta un motiv pentru care nu mă are la inimă prea multă lume…haide, nu încerca să mă compătimești. Recitește experimentul de mai sus. Ce-i cu limbajul ăsta? Cu gândirea asta? De ce trebuie să fie frumusețe la inteligență și vice-versa? De ce nu mă pot mulțumi doar cu inteligență, dacă tot fac pe inchiziția spaniolă când vine vorba de deșteptăciune?
Sunt un arogant ipocrit. Care în momentele sale bune mai și suferă de erotomanie. Care în momentele sale rele nici decent nu mai arată. O să ajung să mă înfrățesc cu Quasimodo în ritmul ăsta.
E amuzant cum piramida lui Maslow e verosimilă din toate punctele de vedere, dar noi ca oameni tindem să vedem doar răul din noi. Poate e o schimbare socială printre adolescenții din ziua de azi (oi fi eu nebun, dar nu zic prostii când zic că e vorba de o schimbare în gândire datorită Internetului, dacă nu o revoluție a cultului), poate e experiența proprie jucându-și partea, dar câteodată mă simt de parcă nici în purgatoriu n-aș fi primit.
Nu, nu…chestia asta pe care o scriu nu e ceva „strigăt de ajutor”, sau un mod de a cerși atenție. În fond, nici măcar nu știu cine mai citește chestiile astea. Blogul a devenit un jurnal glorificat, și nu pot spune că sunt mândru de propriile gânduri. Așadar, dacă aplicăm logică de a noua, putem spune că nu sunt mândru nici de ceea ce scriu. Cel puțin, în momentul ăsta. Ce să fac dacă doar cu metafore și alte figuri de stil mi se pare că scriu ceva frumos? Să mă apuc de scris balade?
Ce ți-e și cu scriitorii ăștia? Într-o zi denigrează poezia, ziua următoare se iau la întrecere cu Shakespeare, și asta doar pentru că o blondă le-a făcut cu mâna. Îi vezi cu ochii tăi cum se comportă ca restul băieților răi fără-de-cauză, cum se zbenguie pe holurile clădirilor ca niște maimuțe mai mult sau mai puțin evoluate, și apoi când citești ce scriu ei, te pui pe căutat de unde au copiat cuvintele pe care, din nou, le ai în fața ta.
Am vreo trei idei de cărți. Cred că o să-mi pun lenea pe pauză și o să investesc niște „fonduri europene” în „elementele culturale românești”. Hei, nu poți spune că nu ești mândru de tine atunci când ai un manuscris de măcar o sută de pagini scos din propria ta minte!
Adevărul e că mai toți scriitori se inspiră din propriile vieți atunci când scriu. Am test de lectură din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în curând, și pot spune cu mâna pe inimă ca al nostru Camil Petrescu e vinovat de păcatul ăsta. Datorită temei de vacanță la engleză, am aflat și că Charlotte Brontë a scris „Jane Eyre”, sugerându-și propria viață nefericită prin năzdrăvăniile prin care trecea Jane. Faptul că sentimentele negative sau, în cazul meu „neutralitatea”, cum îi zic, ne face să scriem mai mult e doar psihologie simplă. Dacă ceva te face fericit, de ce să nu mai faci acel lucru și să scrii? Ești tu atât de nobil încât să iei o pauză, ca să poți împleti literele într-o stofă pe care o s-o mângâi ani și ani? Nu! Faci lucrul care te face fericit! Spui te iubesc, săruți, te bucuri! Că așa fac oamenii normali!
Și apoi ești singur în luna depresiei și ai în față un laptop care cască, pachetul Microsoft Office pus pe el, o lampă etern deschisă, o noapte din care picură zăpada care se topește neagră și un bol de alune din care mesteci nesfârșit, dar din care nu scoți niciun gust.
Asta-i viața de artist, ziua vesel, noaptea trist.

miercuri, 1 noiembrie 2017

Fotosinteză în lumina ochilor



            Doi copaci. Primul i-o nebunie cu crengi aurii și extensii din scobitori. Pe ele dorm apuse frunze ascuțite, de-un smarald palid, somnolent. Se ridică santinelă, fără fructe sau flori, fără vârf plin de dulce.
            Al doilea-i și mai înalt, cu crengi grandioase, care dac-ar fi tăiate ar trebuie cărate de o clasă întreagă de culturiști. Ironic, nu poartă podoaba grea a hainelor purtate de Adam și Eva. Ramurile se-ntind mândre, dar solemne, fără încrucișări care-ar blinda copacul. Nu c-ar avea nevoie.
            Stau unul lângă altul. În dreapta lor s-așază o ceață groasă pentru 5 antimeridian, învăluind aerul înghețat al atmosferei nocturne. „Dar e dis de dimineață!” Păi la munte ninge. Asta nu înseamnă iarnă?
            Ironic. Fiecare sezon există permanent, fără pauze, schimbând locațiile prin lumea asta bipolară. Mereu e iarnă undeva.
            La stânga lor un fum subțire se strecoară prin scuipăturile unui horn arhaic. Intoxicant de calmant adoarme ambii arbori avari, intoxicant de fatal ar adormi și oameni avari. Fumul – spirit orb și fără scop, născut de foc și ucis de cenușă, fără obol în gură pentru luntrea lui Charon. Fantomă seducătoare pentru fumători. Iar fumătorii îi sunt preoții profani…
            Stejarul nud se-mbracă în ceața îndrăgostită, stabilind atmosfera misterioasă pentru eventualul apus lunar. Salcia bogată fură perfidă fumul inocent, metamorfozându-l în ceva la fel de inocent. Dătător de viață chiar.
            Aurul începe a privi vidul.
- Sunteți împreună, frumoșilor?
- Scutește-mă, snobism fizic. Nu ți-e milă de bietul fum?
- Ție nu de biata ceață?
Fostele frunze de stejar tremură alarmate pe covorul împletit cu iarbă moartă. Vântul chicotește cu mâinile pe colțurile încă tremurânde.
- Ce vrei să spui, soră?
- Adică…dacă nu te-ai săturat din a mai corupe fete fericite. Uită-te la tine, arc de triumf fără cheie de boltă! Nu ți-e rușine cu fizicul ăsta de Edgar Allan Poe? Te uiți de parcă nu te vezi.
Frunzele fără de stăpân se-ntunecă în timp ce bolta cerurilor se luminează-n negru albastru. Vântul suspină deprimat după o nouă crimă.
            - Știi, dacă nu erai frumoasă, chiar nu înțelegeam bietul fum.
            - Ce vrei să spui, bastardule?
            - Nu te mai înverșuna. Faci riduri, cade părul.
            O petală acoperită-n aur zboară prevăzătoare.
            - Recunosc. Nu am fost și nu voi fi ideal. Monstruos, neadecvat, așa-s.
            Dar ea-mi vede-n scorburi!
            Și îmbrățișarea ceții se strâmtă și mai tare. Ochii-i gri sclipesc sub pleoapele care acompaniază un zâmbet ascuns în gâtul stejarului.
            - Mă iubește pentru că n-am fost iubit. Nu-i milă, nici ea nu e apreciată. Auzi destul cum o înjură oamenii!
            - Și cred că tu o tratezi regește, maiestate.
            - …am fost plantat pe undeva pe la începutul unui iulie aici. Crezi că n-o iubesc?
            - Ba bine că nu! Abia ai dat și tu de una, și ai ajuns să crezi că iubești.
            - Privește-ți inelele. Apoi pe-ale mele. Pe mine-au vrut să mă taie și pionierii, și democrații, și voluntarii, zise solemn, sărutând ceremonios fruntea cețoasă. Eu știu cum s-apreciez dragostea pură. Tu?
            Vântul gudură jucăuș rămuricile salciei pale.
            - Eu ce?!
            - Tu iubești?
            - Din tot sufletul.
            - Așa cum ai iubit și berzele? Și „casa din copac”? Și tatuajele cu cuțitul crestate de copii?
            - Îmi judeci trecutul, bătrân uitat?
            Pletele carbonice se ridicară nițel din poala salciei. Ea-și culcă dragul înapoi, sărutându-i ochii-ntunecați și acoperindu-i cu crengile urechile care auzeau tot ce era dus și adus de vânt.
            - Berzele abia veniseră-n țară. Ai fost salvarea lor! Le-ai ocrotit casele, și-au crescut copiii alături de tine…
            Au plecat toți la rău, când le-ai aruncat cuiburile și privat hrana. Casa aia din copac a oferit atâta râs și bucurie oamenilor, și ei te-au iubit! Acum e frig și nu te sacrifici pentru căldura lor, doar în casă stau! Când au crescut, îi implorai prin foșnete subtile să te marcheze ca altar al pasiunii lor adolescentine. Acum le-ai acoperit darul.
            Cu fumul ce să cred c-o să faci?
            - M-asculți?
            - Mhm.
            - Bine.
            Berzele m-au rugat să vorbesc cu tine, să le lași să stea cu tine pe timp rece. Dar tu frunziș ai doar în vis, iar ele erau din carne și oase. Mi-am sacrificat iubirea pentru siguranța lor.
            Am urât acea căsuță de când au început să o clădească. Ți-au amputat zeci de ramuri pline cu sevă și putere! Ce puteam face pentru a te răzbuna?
            Tatuajul a fost greșeala care avea să-mi amintească mereu de tinerețe…
            Te-am văzut cum plângeai în miez de noapte când îți respingeam iubirea.
            Nicio frunză și niciun vânt nu mai bocea. În acea suferință melancolică, o singură picătură de rouă înghețată fu slobozită de stejar.
            - …și-acum? rosti timid și stingher bătrânul după o îndelungată tăcere, odată cu răsăritul.
            - Acum ce?
            - De ce nu acum?
            - Eu îl am pe micuț. Tu pe drăguță. Ce mai vrei?
            Razele soarelui stinseră focul și goniră vaporii plânși.
            „Ții minte când ți-am spus
            Să ai răbdare în apus;
            Căci vom ajunge a ne iubi
            Doar când vor izvorî și zorii?”
            Rămurelele prețioase parcă luminau și vidul când creanga stejarului mângâie chipul natural al salciei. Părul verde-i flutură-n potopul Zefirului, iar sărutul astrului cald cunună două plante în fața genezei iernii.

Follow by Email