vineri, 4 mai 2018

Tentativă

Venele cu inima, cu ele
Ai făcut pachet de țigări.
Te-ai apucat de fumat
Că era la modă.

Primăvara am scos fumul suflat în sine
Și-am umplut pachetul cu petale de trandafir!
Ți l-am dat. L-ai cântărit, și, dezamăgită,
L-ai aruncat, înjurând râzând.
Doar vântul a deschis pachetul
Iar, pentru un moment,
Puteai jura că te afli la umbra unui cireș japonez.
Patriot fiind, am plecat

Am stat de vorbă cu Blaga și Bacovia
Doar că ei trăiau în monolog. Poezii
Erau rostite de domnișoare eleve
Cu nonșalanță.
Solidar, mă simțeam insultat:
Cum să fiți în relații stabile și să nu plângeți citindu-i pe clasici?

Am deschis fereastra. Nimeni nu privea
Înăuntru. Și mă simțeam singur
De ce? Deoarece peisajul era cu cer roș'
Apocaliptic, dar cu flori neofilite;
Doar eu priveam pe fereastră
Ironia e că nu eu am fost cel care a spus că ochii sunt ferestre către suflet.

Strofa întâi s-a multiplicat, copy-paste peste tot
Peste romantism. Atunci romanța a murit și-nviat
Ca existențialism. Nemailuând în serios sentimentele,
Am început să explorez
Mâini, poale, piepturi, guri
Din datorie.
Încă-mi imaginez că cele care-mi admiră portretul o fac doar dintr-o politețe oficială.
De aceea sunt gentleman și ofer același lucru, înzecit.
Adevărat a înviat

„Xulescu, nu e treaba ta ce fac ceilalți, tu ai venit aici ca să înveți!”
Serios?
Atunci de ce lecțiile reprezintă
Un deja-vu continuu
Iar eu trebuie să sufăr,
S-aud de „medici în drept”, și
„De ce trebuie să știu unde e Basarabia?”
Se mândresc moldovencele de unde-s…dar doar băutura consumată le recomandă originea.

Așadar:
Singur. Prost printre intelectuali,
Nebun printre umaniști care vor la medicină
Și teribil de aromantic printre
Crush-uri și oameni cu crush-uri.
Dacă dragostea trece prin stomac, atunci am ajuns anorectic.
Și nu mai pot plânge, scâncind „Mamă, mi-i foame!”
Că tata mă-ncurajează să fiu bărbat și să dobândesc imunități.
 
Ah, ce naiba fac?
Până la urmă, cea mai
Romantică experiență din viața mea
A fost dezbrăcarea carcasei de plastic
De pe pasta cu care am scris asta.

joi, 12 aprilie 2018

Ieșeam letargic din sala de clasă


            Ieșeam letargic din sala de clasă, urmat temporar de urletele de libertate ale colegilor de celulă după o oră de istorie, când încercam să-mi aduc aminte ce visasem aseară. Era ceva romantic…sărutasem pe cineva.
            Nu că profesorul de istorie făcea ora de nesuportat – rândul de la perete, format exclusiv din fete, se comporta aidoma așteptărilor unui misogin convins. Stereotipic, băncile țipau isterice, răspunzând la remarcile celor pe care îi cunoșteam de zece ani deja, sau căutându-și singure motiv de harță. Profesorul era degajat. Era însurat. Era obișnuit, se înțelege.
            O sărutasem pe fosta. Ce termen imatur – fosta. Aș vrea să găsesc răbdarea pentru a-i spune „precedenta mare iubire a propriei vieți”, dar nimeni nu mă ascultă. Nu e destul timp și nu e interesant. Deci îi spun fosta; deja se identifică o notă de nervozitate după modul în care pronunți fiecare consoană, vocala de la sfârșit fiind șoptită aproape în rușine.
            Abia pe scări mi-am dat seama că era vorba de fosta. Priveam indiferent pardoseala spartă ici și colo de bucăți de cretă, și ele la rândul lor sparte în câte două sau câte trei. Într-o pauză anterioară, sau chiar în cadrul unei ore de curs la care un cadru didactic nu a avut darea de inimă de a participa, a avut loc o bătaie cu cretă. Mi se părea copilăresc, având în vedere că la etaj, singurele clase în afară de a noastră erau una de a unșpea, și două de a doișpea. Uman toate. Poate că ar trebui să-l cred pe fostul domn profesor de matematică din clasele VII-VIII.
            Ne îmbrățișam într-o clădire albă, obraz la obraz. Voiam să o sărut tot pe obraz, dar din păcate nimerisem doar buzele. Și o priveam în ochi, destul de aproape pentru a-i observa fiecare ramură trandafirie care-i înflorea din iris. Ajungând jos, la parterul dominat de boboci mult mai vocali decât propriile colege, mi-am dat seama că ne ceream iertare pentru certuri, și promiteam să rămânem prieteni. Fiind pus față în față cu o inchiziție gata să mă ardă pe rug pentru orice dovadă de sentiment afișată pe chipul maimuțoiului gigant, am trecut liniștit peste pragul ușii, zvâcnind din gât ca formă de salut către colegii de liceu care se topeau de cald sau de dragul colegelor, zâmbind după modelul lui Ceașcă la popor.
Rar trecea pe culoarele corpului uman al școlii când nu se găsea sau regăsea în cancelarie fostul domn profesor de matematică, dar atunci mereu era flancat de unu sau doi, poate chiar trei adepți ai realului, semn că mereu venea cu un scop educațional – sau poate că fetele de la clasa lui voiau note bune și nu știau cum să perfecționeze arta pupincurismului. Și mereu când pășea, aparent calm, pe coridor, câte trei foști elevi-problemă de-ai săi veneau pentru a-l primi cu onorurile necesare. Iar după acei elevi problemă, veneau prietenii lor, dornici de niscai comedii caragiliene. Și după prietenii plictisiți soseau plictisiți curioșii – vreo bătaie, vreo mamă care-și certa primogenitura, ei erau acolo mereu. Cel puțin, până când erau amenințați și ei cu bătaia sau cearta.
Pășind pe pietrele crăpate înainte de vânt, acum de căldură, mi-am dat seama de un alt lucru (la fel ca un filozof aflat în plină revelație spirituală, pentru mine concluziile veneau una după alta, asemănătoare veștilor rele. Ironic, nici această dare de seamă nu era pozitivă): din cauza visului, dobândeam sentimente temporare, care urmau să mă prigonească în douăzeci de minute, la ora de română. Discutam „Luceafărul”, și cu câteva zile în urmă încercam să introduc orice fostă prietenă de care încă erau legate anumite sentimente în locul fetei de împărat, în speranța că voi putea învăța mai ușor strofele poate blestemate. Le încercam pe toate, la fel cum un bebeluș încerca să bage cu pumnul o piesă de puzzle greșită, sau un triunghi într-o formă rotundă. Acum, urma să încerc cu cea mai recentă fostă, față de care mă aflam la o distanță de doar patru luni de ultimul sărut.
Astfel, se forma o mulțime fascinată de umaniști în jurul profesorului de matematică. Mereu se întâmpla la fel, dar personajele frecvente nu întârziau niciodată în programul lor oricum întârziat (nu o dată un petrecăreț veni cu 5 minute după ce domnul profesor își spuse cea mai nouă poantă, remarca sarcastică a comediantului fiind parată de stoicismul pedagogului). În fine, văzându-se înconjurat, profesorul zâmbea ca Iisus la apostoli, dându-le porunca sfătuitoare:
-De ce-mi speriați elevele bune? Plecați de aici, sălbaticilor!
Față de propriile eleve, dar clar cu intenția ca restul de umaniști să audă:
-Cei mai sălbatici elevi sunt la filologie (ceea ce era o insultă la fel de mare și pentru cei de la științe sociale)…
Mulțimea se agita, curioșii plecau, insultați, bombănind înjurături demne de cancan, în timp ce foștii elevi-problemă oftau, cerând argumente. Eu, cel puțin, îmi aminteam doar de momentul în care o domnișoară cu strabism, o repetentă de doi ani și o isterică aflată sub protecția iubitului m-au încolțit în laboratorul de matematică, țipând la mine să ies din domeniul lor. Erau cât se poate politicoase, după standardele liceului contemporan.
Ultima revelație veni sub forma unui pesimism pragmatic:
„Poți scrie despre asta. Te poți gândi la asta. Te poți îndrăgosti din nou. Ea tot te desconsideră din cauza sentimentelor negative pe care le-a nutrit singură față de tine, niciunul din liceeni nu dorește să-ți asculte poveștile de iubire (bobocii mă ironizau, crezând că sunt un tocilar complet, în timp ce viitori absolvenți aveau propriile probleme amoroase, în general), iar prietenii ți-au spus deja că trebuie să uiți.”
Era un soare mult prea cald pentru bluza mea albă atunci când un nor negru mi se așezase peste lume și mă făcu să uit de orice ține de planul material.
Fum ieșea din ruina de casă de vis-a-vis, altar păgân la care se închinau adolescenții în mod interzis, urmat de sunetele scuipatului de către fumătorii care rupeau orice formă de eleganță din fumat.
Boboacele bârfeau fustangii cocalari, ele dorind pe cei care doreau doar când doreau ei.
Clipind, ajunsei în bancă, în mijlocul discuției despre magnum opusul eminescian, simțindu-mă ca învățătorul din „La țigănci”. Era cald, era trist, și eram singur, pierdut în timp și spațiu în timp ce oamenii cărora le păsa de mine se pierdeau și ei, în propriul lor mod. Răspunsei cu o anumită cadență satisfăcătoare urechilor la oră, fiecare răspuns din partea mea fiind urmat de un oftat amortizat. Tot din partea mea. Stiloul îmi căsca în buzunar iar geanta îmi plângea după un loc care ar fi însemnat ceva pentru mine. Pentru prima oară de când facem matematica cu Marele Incompetent, zeul plictiselii și eșecului, mi-am îndemnat colegii să chiulim de la următoarea oră, matematică. Jumătate din clasă a plecat, jumătate rămase.
Eu am rămas, mulțumindu-mă să sufăr în tăcere pentru e infinita oară în adolescență în timp ce mă gândeam la toate temele literare despre care învățasem, și la modul în care acestea se pliau pe propriul roman, cunoscut și ca propria viață. „Drama intelectualului hipersensibil.” Îmi mângâiam egoul, la cât de analitic eram.
Îmi amintisem, ciudat, de ziua precedentă, când un coleg mă întrebase, parcă colocvial, dacă am iubită. Din nou, termenul utilizat mi se pare poate peiorativ, dar eu sunt doar un neadaptat printre comuni, un prost printre deștepți. Astfel, am răspuns și eu, parcă colocvial:
-Nu, nu am. Încă.
Și apoi am urmat în gând:
„Și nu îmi pasă dacă nu voi mai avea în curând sau dacă mereu când vin de la chioșc observ trei cupluri, aliniate ca pentru paradă, pe coridor sau afară. Tânjesc după trecut și în același timp pentru experiențe noi, paradoxul fiind decapitat de conștiința socială: nu mai poți avea trecutul, astfel că nu ai voie să îl dorești. Și tânjesc după experiențe noi, și poate că o fată sau două mi-au arătat că ar dori o cafea și o discuție intelectuală, fetele fiind din municipiu, nu din comuna care mă face atât de ipocrit pentru că o urăsc, dar mi-e lene. Mi-e lene să mai ofer scuze părinților pentru întâlnirile care necesită a fi frecvente pentru a oferi vreo imitație de stabilitate în „relație”. Mi-e lene să mai definesc termenul de „relație” lui tata, sau să evit să folosesc cuvântul „iubită”, pentru a nu părea imatur. Mi-e lene să mai fac declarații de iubire doar pentru că le simt a fi necesare, nu pentru că le simt din vidul sufletului. Mi-e lene să ofer detalii și povești prietenilor și, Doamne ferește, colegilor de liceu, devenind penibil prin abundența specificărilor mici, dar imperative înțelegerii situației mele amoroase. Mi-e lene, și asta mi-e trăsătură de caracter de înainte de a cunoaște iubirea față de altcineva decât părinți, deci nu se poate schimba nimic aici.”
Un om calculat ar fi spus că „este obosit”, nu că îi este lene. Ar fi invocat absența sentimentului de iubire, a dorinței de torturare a conștientului afectiv al vreunei domnișoare. Și-ar fi scuzat impertinența, și ar fi concluzionat că-și va primi dragostea când momentul va fi oportun.  Dar eu sunt doar un biet adolescent, un măscărici impulsiv pentru liceeni și un antisocial sever față de bunica. Romanul meu nu e roman, ci poezie de un lirism neexprimat al măștilor.
Iar mereu când lumea mi-a spus că sunt poet, eu le-am răspuns că nu mă pricep la poezie.

miercuri, 14 februarie 2018

Parodia lui Valentin



            Zăpada curge șiroaie din fântâna chioară, și-n șiroaie se topește pe pământul murdar. Pitice petice cresc sfioase, cu scopul reamintirii lumii că există un concept straniu numit „iarnă” și că e februarie. Arta persuasiunii nu e punctul forte al Babei Iarna, totuși, căci în fiecare zi iarna pare a fi o primăvară care refuză a se usca. Doar diminețile ne mai fac să ne încheiem gecile de tot, căci în restul zilei, chiar și seara, temperatura e tolerabilă și dezbrăcat.
            Mai ales astăzi. Chiar de la miezul nopții se observau pe rețelele de socializare membrii cuplurilor care încă erau online, chiar dacă azi aveau școală. Erau lesne de imaginat conversațiile lor inocente: pozele cadourilor, promisiunile întâlnirilor, flirturile murdare et cetera. Dar totul era, și este, ok. E „Sfântul Valentine’s Day” (așa cum l-a denumit o colegă din a șaptea)! Mă rog, și cei singuri erau online, ce-i drept: insomniacii, lupii singuratici, artiștii, sătuii de iubire. Ca să nu mă deprim și mai tare, am închis orice mediu virtual – până la urmă, era al treilea Valentin nesărbătorit în cuplu de când mi-am început viața amoroasă (pe scurt, n-am sărbătorit niciodată de 14 februarie). Dar nu mă afecta prea mult.
            (Dacă citești chestia asta cu speranța că la sfârșit „mă combin”, oprește-te. D-aici încolo intrăm pe tărâmul satirei.)
            Dimineața, nimic ieșit din comun. Igiena, ținuta de zi, ghiozdanul, micul dejun. Mă rog, mi-am luat o cămașă și-un sacou de formă, dar tot le-am acoperit cu o geacă de piele. Nici măcar nu se simte a fi vreo sărbătoare, ceea ce e o dezamăgire totală. Tata a achiziționat un buchet de flori pentru mama weekendul anterior zilei de astăzi, și deja i-am zâmbit priveliștii lor îmbrățișați. Nici nu se vorbește de Valentine’s. Doar eu mă plâng de freză și mama-mi recomandă una dintre cremele ei pentru acnee.
            Afară, totuși, ninge frumos. Fulgi mici și iuți, niște copii cu sufletul de gheață, aleargă pe aripile vântului tandru într-un mod destul de zglobiu pentru ca mama să-mi poată face observație că-mi scot limba afară, vrând să gust din proaspătul strat de iarnă neașezat. Eu îi fac înapoi, că e matură când nu trebuie, și în mașină e mai frig decât afară.
            Drumul e un șarpe pietros. Alunecos, cu pielea prea obișnuită cu jantele automobilelor pentru a mai putea permite sensibila atingere a fulgilor de zăpadă, tata îl parcurge la fel cum a făcut de milioane de ori. Clădirile de pe dreapta bârfesc plictisite, mai deschizând din când în când o ușă sau un geam ca să spună ceva. Casele sunt animate doar de dezbaterile încinse ale câinilor la fel de vocali ca un italian fără spaghete. Câmpia de pe stânga doarme dusă, iarba neagră fiind murdărită de câte-o părticică de nea. Imitația de peisaj de stepă e dezolantă fără vânt puternic, fără oi, fără vaci sau ciobani care să-njure, și-mi vine mie chef să iau locul vântului, pieptănând și alintând buclele vegetale, lungi, infinite și eterne ale câmpiei care nu aparține nimănui.
            În comună, trotuarele sunt bântuite de elevii care se-mpleticesc plictisiți către locul lor de non-tihnă. Câte-un pensionar se mai ivește c-o traistă de povești mute, folosind bastonul pentru a plimba picioarele ce-au pășit prin atâtea locuri uitate. Cupluri? Ioc. Se deschid instituțiile, se sună de intrare, curtea școlii începe a se asemăna cu propriul creier în timpul orei de chimie. Abia acum mă dau jos din mașină, revenind la serviciu alături de fumători, uituci, somnambuli și alți oameni de seamă.
            Fete în rochii? Sigur, doar e vară, nu? Nicio fustă nu-și face simțită prezența pe holuri în timpul pauzelor, niciun zâmbet feminin nu răspunde la auzul unui compliment adus la adresa vestimentației. Valentine, te-ai lenevit, drace!
            Așadar, abia dacă reușesc să trec pe lângă formația de cupluri așezate strategic pe la geamuri, și mă opresc la ușa clasei. Uitându-mă în spate, observ cum fiecare pereche se-aseamănă cu un tablou. De la kitch-uri la falsuri, ai tot ce-ți vrea inima! Mă rog, așa-s mereu ăștia, dar hai să zicem că Vali o avut milă măcar azi, de ziua lui. Deschid ușa fără să zăbovesc cu privirea asupra vreunui obiect artistic și pășesc pe parchetul parfumat cu petale de trandafiri sângerii. Rup ghirlandele de inimi în miniatură ce-mi blochează calea și-mi pun masca de gaze. „Lăv iz in di er”, bre! Un cuplu-n spate pe dreapta, un cuplu pe stânga la mijloc, un fustangiu pe rândul fetelor și restul băieților etern fascinați de eterna frumusețe a colegelor.
            - Mai deschide-un nasture la cămașă!
            - Ia, întoarce-te oleacpentru mine…
            - Xuleasca, te rog eu să ștergi tabla (ăsta-s io. N-am treabă cu ei, dar sunt șeful clasei).
            Trântesc ghiozdanul pe bancă, provocând zborul a mii de fluturași de pe banca mea în inimile colegilor:
            - Ce faci atâta scandal, Enaș?
            - We, ești prost?!
            - N-ai scaun, ia o pastilă.
            Le dau „seen”, cum s-ar spune pe limbajul nou, și achiziționez un scaun pe interval temporar cu plata în așteptare de la o colegă absentă, ignorând protestele de mare volum al colegei sale de bancă. N-oi fi eu gentleman cu ele, danici ele nu-s domnițe.
            - Fă, te-ai uitat aseară la „Bravo, ai stil!”???
            Șterg cu mâneca munții de scrisorici de amor de pe partea mea de bancă și-mi trântesc capul în cărțile mele umaniste. Dau cu piciorul în maldărul de plicuri de pe jos, și oftez. Cadrele didactice îmbrăcate-n aripi roz și costume în carmin propovăduiesc importanța acestei sărbători.
            - Ultima oră am discutat despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, da?
            Orele se termină elegant, printr-un vals cochet la care participă marea majoritate a elevilor romantici:
            - Dă-te, mă, că trece nașu’, nu te îmbulzi atâta că te fac cu mișcări!...
            - Haide odată, Dumitre, nu ocupa ușa, că am de-ascultat o manea nouă acasă…Giani, băgăm un LOL?
            Ajungem acasă. Facem temele. Citim. Mâncăm. Gata sărbătoarea,
            Ia-o de la capăt.
            (Sfârșitul tentativei de satiră.)
            Și undeva, în neant, în ținutul mitic cunoscut doar sub denumirea de „Municipiul Iași”, știu sigur că unii prieteni își scot prietenele în parc. Studenții savurează o cafea dulce alături de odorurile lor, împărțind țigări și sărutări pe săturate. Boierii fac promenade pe la restaurante, doi logodnici sigur au savurat din pat răsăritul soarelui…hai, poate că, nu, sigur și fostele mele se bucură de minunata zi de miercuri. Păcat, totuși, că nu-i pot admira și eu de pe o bancă, ținând mâna unei domnișoare în propriile mele mâini. Păcat că doar vara trăiesc emoții verosimile alături de cei pe care îi ador. Păcat că e iarnă. Păcat că e 14 februarie.
            Plimbându-mă prin ninsoarea care-mi gâdilă gulerul cămășii, mă opresc la o zebră. Straniu, mă simt calm. De parcă totul este rezolvat. Trece o mașină, trec și eu după zebra. Mă gândesc la faptul că în astfel de zile și camioanele frânează cu succes pentru îndrăgostiții neatenți la stradă.
            Astea sunt zilele când oamenii de fapt mor, nu? Când totul e lăsat în pace. Când totul e ok. Când nu mai sunt atenți, dar nu le pasă, pentru că se simt împliniți. Nu că aș vrea să schimb ideea textului de până acum, dar e doar un gând pe care-l aveam astăzi. Ciudat, totuși, că al meu conștient îmi zăbovește asupra existențialismului în detrimentul romantismului.
            De la biroul la care scriu, aud la televizor că din ce în ce mai mulți copii își surprind mamele cu flori și felicitări astăzi. Afară nu mai ninge, și tulpinile verzi ale unor viitori trandafiri încep a se înconjura unul pe celălalt. Vântul nu mai bate deloc și câinele, pentru prima oară pe iarna asta, tace.
            Ultima lună de iarnă…poate se încălzește și pe aici. Nu că n-aș fi de acord cu fanii ierni, Doamne Dumnezeule, nu. Dar sunt o zodie de vară, și o duc mai bine atunci. Nu de alta, dar parcă n-aș mai vrea a vă pricopsi cu atâtea filozofii și metafore triste. E Sfântul Valentin, ce naiba?

duminică, 21 ianuarie 2018

Nocturn



            Tata e trist de ziua lui pentru că îmbătrânește.
            I-am trimis unei foste aventuri cuvântul „trist” prin SMS.
            Nu știu de ce.
            Știu că probabil o să mă întrebe de ce, dar singura conexiune care îmi vine în minte în momentul acesta e faptul că răspund cu „trist” la multe chestii.
            Poate nu-s neutru, cum îmi place să cred. Poate că-s trist, cum zice tata.
            Și e trist faptul că sunt trist, dar nu simt nevoia de a schimba asta. La o adică, dacă scriu, citesc, mă joc și mănânc, ce-mi mai trebuie? Am 16 ani, nu?
            Piramida lui Maslow îmi vine-n minte, cu vârful care vorbește despre „nevoia de actualizare a sinelui”, apoi descrescător trecând la stimă, apoi la dragoste et cetera.
            „Lumea s-a schimbat”…
            Nici nu mai zic nimic de revoluția culturală bazată pe Internet și maturizarea prematură a adolescenților. O să zic totuși că dacă nu simți nevoia de a ieși dintr-o stare tristă, sună a depresie.
            Și totuși, nu mă simt deprimat. Sau, asta îmi spune conștiința.
            Singurul element care cică ar putea schimba starea asta e atingerea unei femei (fete, mai bine spus. Când vorbesc eu de „femei”, lumea începe să râdă, și cu bun motiv). Cică. Aș putea să dau niște mesaje, să petrec niște sâmbete prin oraș, să-i zic unei tipe „te iubesc” și să o sărut și să mă bucur.
            Chiar dacă acel „te iubesc” îl spun din senzația de nevoie în comunicare.
            Chiar dacă acel sărut îl dau din senzația de nevoie în limbajul trupului.
            Chiar dacă acea bucurie o simt din senzația de nevoie de a fi bucuros într-asemenea situație, nu datorită faptului că mă simt euforic, propriu-zis.
            Dar nu pun semnul exclamării când vorbesc de iubire, sărut și bucurie. Ci punct.
            …ceea ce vreau să zic e că nu se simte a fi ceva special. Adică na, în fine, toți prietenii de familie masculini îmi tot spun din întâia să-mi fac gagică, să nu-mi pese de minte, ci doar de cum arată (dacă-i la mișto, dacă sunt serioși, naiba știe…Cine-i mai înțelege și pe bărbații ăștia?).
            Dar mie nu mi se pare ok.
            Da, adulților, știu că doar sunt un copil care abia a ieșit din „gu-gu, ga-ga”, și că textele mele și ale altor adolescenți legate de iubire pentru voi sunt material de pamflet. Că relațiile noastre nu sunt ceva serios. Dar totuși, în mintea mea de om nebun mă regăsesc plimbându-mă bezmetic, speriat atunci când doamna dirigintă spune ceva precum „Nu mi se pare normal pentru ca un minor să se gândească la așa ceva de la această vârstă, Emanuel”. Sau când părinții îmi spun că nu sunt egal cu „oamenii”. Bine, hai, minorii-s mai proști decât adulții, să zicem (Inserați videoclipurile cu politicienii care nu știu diferența între stânga și dreapta), dar chiar asta ne oprește din a dezvolta gândiri mature?
            …bat câmpii. Iar.
            Ceea ce vreau să zic e că, cel puțin pentru mine, pentru noi, modul în care imităm adulții e un exercițiu pentru viitor. Plimbări, mese luate împreună, achiziționarea cadourilor et cetera.
            Și eu nu pot să fac chestiile astea doar pentru o față frumoasă. Mă enervează frumusețea luată individual. Când mă uit la modele, staruri, actrițe care pozează genial pentru reviste, televiziuni, ziare, când le observ privirile de sus și modul în care-și ondulează oasele, nu pot să nu-mi spun că ele știu ceva ce noi nu știm!
            Uită-te la orice celebritate.
            Nu, serios, fă-o.
            Uită-te la un videoclip al unei melodii, la un interviu, la o secvență dintr-un film, la un „shooting”, orice material media care conține o celebritate. Poate să fie și ceva audio.
            Du-te. Aștept.
           
           
           
            Au plecat? Mă rog, treaba lor. Noi, ăștia care știm cum arată o starletă po- o starletă cu un „intelect” mare, hai să vorbim despre altceva, cât îi așteptăm, pana mea. Aprinde-ți o țigară. Nu fumezi? Păcat, conștiința mea da, d-aia îmi iese fum din cap la ora de matematică (ce să fac dacă atunci are chef Emy de fumat? Așa-s fumătorii-n general, bagă una-n gură la intervale inconsecvente. Seamănă cu o anume categorie socială…). Bea o ceașcă de cafea. Nu-ți place aia din Columbia? Ah…cafeaua-i drog, nu? Nu-ți strici tu corpul cu așa prostii, huh?
Nașpa. Mai vorbim în doi ani după ce încerci cocaina, vedem ce părere ai despre Columbia.
Ați sosit, dragilor? Sper că nu v-am pierdut printr-un film, sau un serial, așa cum îi la modă mai nou. Mai aveam puțin și-l învățam p-ăsta cele 10 porunci (în mod practic – le încalci, deci le înveți).
În fine, în ochii sau glasul unei celebrități stă o licărire de experiență. A mai făcut asta, imaginea pe care o vezi tu e ceva pregătit, interviul e luat într-un mediu în care i se permite vedetei să o ia cu încetul, să se gândească la ce spune. D-aia te miri tu de ce Bradley Cooper arată așa „hot” și tu după șapte abdominale n-ai pătrățele, și că Sophie Turner poate să vorbească atât de pasionată de munca ei, când tu te bâlbâi la ascultare la română. De aia când văd un fizic frumos, presupun că există și un psihic cu aceleași calități și valențe. E nevoie de ceva muncă pentru a atinge un punct pe care ceilalți îl consideră de neatins.
Așa că hai să transpunem asta la treaba noastră. Mă enervează când băieții spun „ce bună-i aia”. Păi dragul meu pe care l-aș mângâia pe coapsă cu drujba, tipa aia are un creier atât de dezvoltat, și tu te uiți la spate? Scandalos. Uite, o să mă duc eu la ea, să vorbim, să-ți arăt cât de misogin ești!
-Bună!
-…salut.
-Care e cartea ta preferată?
-Dalasă-mă cu cărțile alea, c*%&e, mă f#!e profa la cap la română cu „Ion”, mai vii și tu?!
-Ah, ești stresată…
Ceva normal pentru elevi, sunt atât de grele cărțile, nu-ți oferă nicio bucurie sufletească, nici un beneficiu, ceva de prost gust, scandaloase cărțile astea!
-Băi, dacă stau totuși să mă gândesc, cred că o iubesc p-aia cu părți pe Facebook. Cum îi zice…„Jurnalul unui Adam”! O adorrrr!!!
…what?
Și asta e proastă?
Stai, stai, stai, folosesc termeni volatili, mă scuzi.
ASTA-I TÂMPITĂ?!
Nu, deci trebuie să fie o greșeală. Trebuie să aibă un handicap dacă arată bine și are asemenea sincope în gândire. Poate e schizofrenică! Băi, dar ce faini sunt nebunii...ar trebui să nu mai judecăm oamenii, știi? Îmi pare rău că i-am spus asemenea chestii, mai bine îmi cer scuze…
-Hei, știi…nu vrei să-ți fac cinste cu o cafea dacă ai atâtea probleme, cu „Ion”, cu…
-Hm. Ai permis?
Deodată, posteriorul devine singurul lucru interesant la acest specimen.
Ok, bine, m-am pripit. Dar asta e ok, pentru că oricum voiam să vorbesc despre asemenea cazuri. În primul rând, și eu, și tipii care se uitau la fundul tipei greșim. Ei pentru că o subestimează fără motive, eu pentru că o supraestimez din prostie. În al doilea rând, asemenea fete nu au logică.
După silogismul pe care l-am explicat mai sus, nu ar trebui ca cei care sunt bomboane pentru ochi să nu fie otravă pentru urechi? De ce e frumusețea irosită pe neadaptații despre care chiar nu vreau să mai vorbesc în acest moment? De ce nu e mai simplu, să știm că cei frumoși sunt deștepți și că „cei care nu sunt chiar atât de frumoși” mai au nevoie de 7 ani de acasă?
Știu, știu…sună imatur, să ai asemenea speranțe. Dar pana mea, măcar să nu mă mai oftic atâta când văd o fată frumoasă sau inteligentă care are prieten. Măcar să știu că merită din tot sufletul o persoană care să o iubească.
Devine pur și simplu frustrant la un moment dat, să cazi în atâtea capcane. Mai ales când ești sapiosexual. Presupun că e și acesta un motiv pentru care sunt misogin. Presupun că băieții care se uită doar la trup au și ei un strop de geniu – de ce să mai spere degeaba, când pot să meargă la sigur, știind clar că măcar fizicul merită apreciat?
Presupun că e și acesta un motiv pentru care nu mă are la inimă prea multă lume…haide, nu încerca să mă compătimești. Recitește experimentul de mai sus. Ce-i cu limbajul ăsta? Cu gândirea asta? De ce trebuie să fie frumusețe la inteligență și vice-versa? De ce nu mă pot mulțumi doar cu inteligență, dacă tot fac pe inchiziția spaniolă când vine vorba de deșteptăciune?
Sunt un arogant ipocrit. Care în momentele sale bune mai și suferă de erotomanie. Care în momentele sale rele nici decent nu mai arată. O să ajung să mă înfrățesc cu Quasimodo în ritmul ăsta.
E amuzant cum piramida lui Maslow e verosimilă din toate punctele de vedere, dar noi ca oameni tindem să vedem doar răul din noi. Poate e o schimbare socială printre adolescenții din ziua de azi (oi fi eu nebun, dar nu zic prostii când zic că e vorba de o schimbare în gândire datorită Internetului, dacă nu o revoluție a cultului), poate e experiența proprie jucându-și partea, dar câteodată mă simt de parcă nici în purgatoriu n-aș fi primit.
Nu, nu…chestia asta pe care o scriu nu e ceva „strigăt de ajutor”, sau un mod de a cerși atenție. În fond, nici măcar nu știu cine mai citește chestiile astea. Blogul a devenit un jurnal glorificat, și nu pot spune că sunt mândru de propriile gânduri. Așadar, dacă aplicăm logică de a noua, putem spune că nu sunt mândru nici de ceea ce scriu. Cel puțin, în momentul ăsta. Ce să fac dacă doar cu metafore și alte figuri de stil mi se pare că scriu ceva frumos? Să mă apuc de scris balade?
Ce ți-e și cu scriitorii ăștia? Într-o zi denigrează poezia, ziua următoare se iau la întrecere cu Shakespeare, și asta doar pentru că o blondă le-a făcut cu mâna. Îi vezi cu ochii tăi cum se comportă ca restul băieților răi fără-de-cauză, cum se zbenguie pe holurile clădirilor ca niște maimuțe mai mult sau mai puțin evoluate, și apoi când citești ce scriu ei, te pui pe căutat de unde au copiat cuvintele pe care, din nou, le ai în fața ta.
Am vreo trei idei de cărți. Cred că o să-mi pun lenea pe pauză și o să investesc niște „fonduri europene” în „elementele culturale românești”. Hei, nu poți spune că nu ești mândru de tine atunci când ai un manuscris de măcar o sută de pagini scos din propria ta minte!
Adevărul e că mai toți scriitori se inspiră din propriile vieți atunci când scriu. Am test de lectură din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în curând, și pot spune cu mâna pe inimă ca al nostru Camil Petrescu e vinovat de păcatul ăsta. Datorită temei de vacanță la engleză, am aflat și că Charlotte Brontë a scris „Jane Eyre”, sugerându-și propria viață nefericită prin năzdrăvăniile prin care trecea Jane. Faptul că sentimentele negative sau, în cazul meu „neutralitatea”, cum îi zic, ne face să scriem mai mult e doar psihologie simplă. Dacă ceva te face fericit, de ce să nu mai faci acel lucru și să scrii? Ești tu atât de nobil încât să iei o pauză, ca să poți împleti literele într-o stofă pe care o s-o mângâi ani și ani? Nu! Faci lucrul care te face fericit! Spui te iubesc, săruți, te bucuri! Că așa fac oamenii normali!
Și apoi ești singur în luna depresiei și ai în față un laptop care cască, pachetul Microsoft Office pus pe el, o lampă etern deschisă, o noapte din care picură zăpada care se topește neagră și un bol de alune din care mesteci nesfârșit, dar din care nu scoți niciun gust.
Asta-i viața de artist, ziua vesel, noaptea trist.

Follow by Email