duminică, 16 iulie 2017

Prologul adolescenței, Capitolul 4



            Plictiseala poate fi printre cele mai distructive lucruri posibile. Plictiseala, cu toate sensurile ei, este și greu de definit, în principal pentru că înseamnă altceva pentru fiecare. Dar ce faci atunci când nu ai altceva de făcut decât să stai acasă?
Uitându-te la decorul camerelor, observi că pereții, chiar dacă au înfățișări diferite, generează aceeași mediocritate a culorilor, aceleași umbre care formează un întuneric care te fac să crezi că trăiești într-o colibă. Dar nu. Nu ești un agent secret aflat într-o casă conspirativă, așteptându-și plictisit misiunea. Nu. Ești doar tu, plictisit din cale afară, aflat în propria casă în care ai trăit și vei mai trăi ceva.
Movul obiectelor e șters, parcă apropiat de întuneric. Galbenul și verdele sunt culori bolnăvicioase, îți vine să și tușești când te uiți la ele. Roșul arată de parcă și-a pierdut pasiunea, și e corupt de ceva. Poate dacă aprinzi lumina e mai frumos. Nu, nici așa. Dacă pornești becul, lumina te orbește (că doar erai obișnuit, prea obișnuit cu întunericul de nivel mediu care te plictisea) și te face să te gândești la locuri unde sunt lumini puternice. Eu dacă aprind becul în miezul zilei doar pentru a mă face să mă simt mai bine în pielea mea, mă simt ca la spital. Sau, în pregătire de a merge la spital. Poate ai trecut și tu prin asta, să pățești brusc ceva și să fii împins cu sila în propriul dormitor, părinții aprinzând lumina chiar dacă e zi, căutând pastile, haine sau alte obiecte aflate în recipiente în care poți găsi ceva doar dacă ești călăuzit de lumină. Cel mai rău era când eram trezit în miezul nopții, era aprins becul și trebuia să realizez ceva urgent.
Și de ce e întuneric dacă e zi? Vremea. Eterna natură schimbătoare a vremii, mai schimbătoare decât orice femme fatale și cu un efect atât de mare asupra dispoziției oamenilor încât oricine ar fi surprins. Spre exemplu, azi ninge. E trecut de mijlocul lui aprilie, e trecut de Paște, și ninge. Din câte am înțeles, un anticiclon siberian își croiește drum încă din Asia, trecând prin toată Europa. Să fie sănătos, dar de ce trebuie să treacă prin Moldova? N-are loc prin Scandinavia, unde oricum finlandezii, suedezii și norvegienii sunt obișnuiți cu temperaturile joase? Nu, norii iernii trec prin Iași în plină primăvară, ca să-și bată joc de regimul meu alimentar (Cică am voie să mănânc înghețată doar după Paște. Asta mi-a spus mama de mic, asta respect și eu acum, când sunt mai cu capul pe umeri. Dar acum și mama e confuză, că doar nu e bine să mănânc înghețată când pe dealuri poți să te dai cu sania.). Și colac peste pupăză, nu era destul că aveam o răceală minoră din cauza schimbării de temperatură, acum mai am și „crize” de tuse. Da` normal că sunt plictisit, oricum sunt obosit de atmosfera asta ciudată.
Nu că n-aș avea ce face. Aș putea să mă joc pe laptop, că doar am laptop bun și jocuri o sumedenie! Aș putea să citesc, că am cărți începute și neîncepute, cărți care încă așteaptă să fie terminate, o carte-două împrumutate de la variate cunoștințe, cărți peste cărți care mai stau cu telefonul, pixul sau scobitoarea în sân sub post de semn de carte care mă strigă să vin să-l scot de zile întregi. Aș putea să-mi scriu temele, că am mai avut profesori drăguți care ne-au dat teme de vacanță nici prea lungi, nici prea scurte (nu există temă prea scurtă, dar de dragul expresivității, o să existe măcar acum), numai bune de rezolvat într-o oră, două din vacanță. Dar încă din clasa întâi nu-mi făceam temele când mă plictiseam, și mai bine stăteam degeaba decât să pun mâna pe pix și să desenez la nesfârșit lebede și bastonașe. Noroc cu pasiunea pentru scris, că altfel nici compunerile nu le făceam de plăcere. Dar acum, chiar dacă am de scris un articol la română, plictiseala mă doboară cumplit.
Și am încercat să mă joc, și m-am plictisit după 20 de minute de împușcat și hăcuit diverși monștrii. Și am încercat să citesc, dar nu puteam deveni interesat de nicio poveste de viață a vreunui protagonist din orice roman, nuvelă sau schiță. M-aș uita la un film…da, un film ar fi numai bun! Să privesc ca berbecul la farmacie un thriller psihologic de Tarantino, sau o peliculă cu supereroi, poate la Batman!...da, la Batman să mă uit, și să-l studiez pe Joker cum își adaptează acțiunile, rămânând loial mentalității stricate (sau îmbunătățite?) de nebunie în timp ce orașul lor cu ai lui oameni e distrus de rivalitatea asta legendară! Deschid laptopul, intru pe net…și nu se încarcă pagina. Dau refresh o dată, de două ori, de trei ori, îi dau până încruntările și botul făcute involuntar erup într-o înjurătură șoptită, întrebând retoric, singur fiind în casă, ce se întâmplă. Ah…n-am Internet. Splendid, total mirific, deja îmi pare rău pentru pereții camerei care sunt nevoiți să-mi asculte valurile peste valurile de obscenități aruncate la adresa Internetului, celui care a făcut Internetul, rudelor celui care a făcut Internetul, cunoștințelor rudelor celui care a făcut Internetul care l-au inspirat pe cel care a făcut Internetul să facă Internetul și tot așa, până când mă doare gura de la bot, de la mișcările rapide și de rață ale buzelor și de la lipsa de salivă.
De ce n-am Internet? Mă uit în jurul camerei agitat, de parcă răspunsul se află în arhitectura construită de bunici acum mulți ani, ascunsă de pereții bolnăvicioși și de întunericul lor obositor. Ochii mi se opresc asupra termopanului într-un instant, la fel cum un copil se oprește satisfăcut la un condamnat ales de soartă, după ce a arătat cu degetul la fiecare prieten al său, fredonând „Ala-bala-porto-cala”. De fapt, mi se opresc la ce se află după termopan. După geamul gros, ninsoarea (care e de fapt o iluzie a iernii; nu se așează nici un strat de zăpadă pe noroiul rece și întărit) cade într-un ritm diferit apei din burlane, parcă fiind într-o competiție cu surata sa lichidă. „Aha! Deci vremea asta nesăbuită este motivul pentru care eu n-am Internet!” Cam la asta mă gândesc, făcând abstracție de la „termenii de argou” (ca să nu-i înlocuiesc cu altceva), în timp ce privesc alene la peisajul neimpresionant.
Poate ar trebui să mă impresioneze, dar poate plictiseala mă afectează într-o măsură prea mare pe mine, regina dramei. Plantele rămân la fel de verzi, dar fără strălucirea lor primăvăratică, ci cu frunzele cu capul plecat, parcă și ele deprimate de curentul acesta siberian. Da, ăsta e cuvântul, „deprimate”! Mă simt cu totul și cu totul deprimat de tot ce înseamnă această zi, fie că e vremea, fie că sunt activitățile posibile, fie că e propria față observată de fiecare dată când trec prin fața unei oglinzi. Oho, dar eu cum arăt!...„Minte sănătoasă în corp sănătos” ar fi expresia perfectă cu rol de antonim la cum mă simt acum. Că sănătos nu prea mă simt. Poate de la răceală, dar oricum am o moleșeală pe mine mai rea decât orice lene posibilă pe lumea asta.  Ochii mici, ascunși după ochelari, buzele uscate, lipite strâns de tăcerea care a domnit asupra mea aproape o zi întreagă, pielea pală, animată, într-un fel, de firele de păr rebele care trebuie tăiate odată și odată. Dar azi n-am chef să mă aranjez. De fapt, n-am de ce, doar stau în propriul meu domeniu toată ziua.  Stau și mă uit pe geam, măcar peisajul e o mică distracție.
Seamănă cu o planetă abia colonizată de omenire, cu un climat nemaivăzut până acum. Arborii mari, semeți, dezvoltați de câteva decenii și reînvigorați recent de sezonul cald, acum biciuiți de o ninsoare neașteptată. Florile sunt multicolore, dar atârnă blege în afara ghivecelor, din cauza frigului. Crengile stau țepene, frunzele rămânând la verdele lor definitoriu, chiar dacă te-ai aștepta să se întunece din moment în moment.
Poate ar trebui să mă aranjez.
„Te întâlnești cu cineva?”
-Nu…
„Ai oaspeți?”
-Nu.
„Pleci undeva?”
-NU! Mă duc să mă aranjez pentru că nu suport starea asta!
Ies din cameră turbat, închizând ușile într-un mod în care nu sunt nici trântite, nici așezate cu grijă, pășesc repede și determinat, mai am puțin și alunec pe parchet de două ori, ușile sunt deschise și închise una după alta, mai am puțin și alunec pe gresie de două ori, deschid robinetul, arunc cu apă rece peste fața obișnuită cu căldura păturii, șterpelesc prosopul și-mi biciuiesc pielea confuză până mă usuc, iau periuța și tubul de pastă de dinți, deschid periuța și o presez pe tub, nu iese pasta, înjur!...
„Îmi amintește de dimineața când ai visat că te-a sărutat crush-ul. Te-ai trezit agitat, neștiind dacă era vis sau realitate, îți loveai moalele capului cu palmele pentru că nu-ți puteai aduce aminte, parcă veneau turcii!...Atunci ai realizat că ți-era frig și te-ai dus să-ți aduci caloriferul din camera adiacentă. Ți l-ai adus, l-ai băgat în priză, ai apăsat pe buton și a început să scoată un sunet infernal! L-ai oprit și, când colo, n-ai adus caloriferul, ci aspiratorul. Ce oră era? 4? 5? 6? Mergeai la școală în ziua aia sau stăteai acasă? Te-ai culcat la o oră decentă sau târziu în noaptea dinaintea dimineții?
Cât de mult te-a afectat acel vis dacă ai confundat un calorifer cu un aspirator? Și mai ales, de ce ai făcut aproximativ același lucru acum, în lipsa unui asemenea vis?”
Modul în care explică situația, explică atât de repede, parcă îmi imită ritmul picioarelor de acum 10 secunde. Relatarea e atât de inocentă până într-un anumit punct, parcă povestește o zi plictisitoare la birou. Întrebările succinte și agitate…îmi reflectă starea de spirit. Întrebările conclusive sunt cireașa de pe tort, o amestecătură între sarcasm, retoric, îngrijorare generală și psihologie.
Numai Emy putea să mă persifleze în așa hal și mie să-mi placă.
-Răspunsul e clar. Sunt obosit, stresat, nu știu ce e cu mine.
„Sigur, fix tu nu știi ce e cu tine. Haide, Emi, dă-o încolo, mereu când vrei să dovedești ceva te apucă un zel, o determinare, o ambiție de ai încerca să muți și Olimpul dacă ți-ar sta în cale! Te duceai acum să te speli doar pentru a te simți mai bine în pielea ta. E de înțeles. Haide, fă un duș, relaxează-te, ești liber azi. O să faci tu ceva productiv, nu te mai îngrijora atât din cauza plictiselii.”
-De ce îmi vorbești atât de frumos?
Tăcere. Sigur, acum tace. Când îl întrebi ceva important tace, doar când îi tună lui începe să se comporte ca soția îngrijorată care ți-e mereu alături. Sau, mă rog, când îl întreb eu ceva important tace. Nu că m-ar ignora în detrimentul altora. Doar că ceilalți nu-l iau în serios și îl ignoră.
În fine, n-am cum să nu-mi ascult propria conștiință, așa că după 10 minute ies din baie, reînvigorat, primit cu răceală de temperaturile un pic mai mici din restul casei. Închid ușile deschise anterior, mă reîntorc la „birou”, îmi cocoț picioarele pe DOOM-ul așezat strategic lângă birou (pentru a putea căuta cu viteză cuvintele necunoscute, desigur, nu din alte motive), și închid ochii.
„Ce să fac, ce să fac…”
Până la urmă, ce era cu acel vis?

*

            Aprilie era, și mă simțeam jenat de starea în care mă aflam.
            Iulie este, și mă simt jenat de starea în care mă aflu.
            Deci, până la urmă, ce s-a întâmplat în acea zi? A triumfat Emi în obiectivul de a-și nimici depresia, redactând zece cărți pe parcurs, fiind productiv SAU a fost cotropit de lene, moleșeală și mediocritate, rămânând în aceeași stare?
            Nu mai țin minte.
Bravissimo, Emi, dar îți lași cititorii ăia doi să moară de ciudă că n-au aflat sfârșitul basmului lor preferat?”
Nu chiar. Din aprilie până în iulie am trecut prin mai multe stări (în momentul de față, știu sigur că trec de la o stare la alta mult prea ușor) și pot spune că NU sufeream de o depresie distrugătoare. M-am bucurat de câștigarea unor concursuri, am terminat anul de bobocie în liceu cu premiul I (mare bucurie pentru je, având în vedere că n-am mai luat premiul I din clasa a IV-a), mi-am petrecut vacanța în mod relativ relaxant până acum.
Până în seara de 16 iulie 2017, când mă simt total rupt de realitate.
În primul și-n primul rând, sunt conștient de faptul că mâine o să fiu ok. Dacă nu mâine, atunci poimâine. Dacă nu poimâine, răspoimâine. Nu există stare rea care să dăinuie la nesfârșit, asta concluzionez acum, în stare filozofică și cu revelațiile în mânecă, pregătit să mi le inserez în cap oricând.
În al doilea rând, sunt deprimat, plictisit, morocănos, singuratic, boem, nebun, supărat, paranoic, confuz? Doar una dintre aceste stări? O combinație? Nu știu, deci putem alege varianta „confuz”. Și asta mă aduce cu gândul la faptul că orice clasificare a naturii mele din această noapte, noapte în care stelele nu mai râd la lună, cum ar spune maistrul Creangă, este imposibilă, cel puțin din perspectiva mea.
La o adică, mă gândesc doar la faptul că totul e relativ. Exemplu: întreabă un om ce e mai important pe lumea asta. Ori o să-ți spună ce e cel mai important pentru el, ori ce e cel mai important pentru omenirea în sine. Din astea două categorii, îți poate spune în lună și în stele o societate întreagă ce e mai important pe mapamond pentru ea. Mamele indubitabil își vor menționa copiii, odată și odată. Îndrăgostiții vor spune imediat că partenerul (sau persoana pe care o vor ca partener) este mai sacru decât ochii din cap. Eu nu știu deloc ce aș răspunde. Și sunt om, Doamne iartă-mă!
Așadar, prin relativitate, mă refer la tot și la nimic. Psihologii m-ar diagnostica cu nu știu ce molimă morală nouă, părinții mi-ar spune că nu-s sănătos la cap, prietenii ar da din umeri. Mi-e dor să vizitez un psiholog. Da, știu că sunt amator de psihologie și că mă pricep la a ghici ce gândesc oamenii cu adevărat. Dar chiar nu mă simt în stare să fiu subiectiv sau obiectiv față de mine în momentul acesta. Mă plictisesc propriile diagnostice. Ironic, având în vedere că azi spuneam cum m-aș bucura maxim să dau peste echivalentul meu feminin. Și-am fost întrebat dacă nu m-aș plictisi, și am spus cu tărie că nu, că eu oricum mă iubesc pe mine mult prea mult pentru propria sănătate!
Cred că părinții au dreptate. Când ți se spune de 16 ani același lucru din partea celor care ți-au dat viață, ajungi să-i crezi. Dar chiar și fără factorul repetitivității, nu cred că sunt întreg la cap. Fac parte din grupul de tineri cărora le place să se laude că au halucinații, că sunt bipolari, neputând rămâne la o singură stare decisivă, că simt, aud, văd pe mama naibilor!
Noi, adolescenții, suntem toți o apă și-un pământ, un neam de ipohondrii care o să ajungem să fim adulții care „conduc” lumea în momentul de față! Îmi vine să plâng. Suntem cei care dăm bani pentru a vedea halucinații, în loc să ne speriem de ele. Suntem cei care se dau mari instabili mintal pentru că iau decizii foarte, foarte, FOARTE proaste atunci când intervine paranoia, gelozia sau prostia în sine. Suntem cei care avem mereu un diagnostic pentru fiecare sentiment pe care îl trăim. Nu există boli pentru câte pastile sunt, și noi cu drag ne batem părinții la cap că dacă așa a zis domdoftor, atunci chiar trebuie să ne fumăm marijuana medicinală / ingurgităm pastilele de râs / bem siropul de tuse care ne face să călărim caii verzi de pe pereți.
 Mai revoluționar așa de felul meu în seara asta, nu-i așa? Trist este faptul că dacă îmi trage cineva o palmă în momentul acesta, țipă că sunt un ipocrit, un mucos care se crede trecut prin viață, chiar o sa izbucnesc în plâns și o să-l cred. Dacă se coboară Afrodita din nu mai știu eu care munte și îmi dă sărutu’ vieții, o să mă simt plin de viață, grandios, gata să bat DN-28-ul singur pe jos!
            Din nou, ironic este faptul că mereu vreau să văd lucrurile în alb sau în negru. Și acum aș putea schimba atâtea nuanțe de gri atât de ușor, aș mai avea puțin și aș inventa o nouă culoare! Mare maestru zugrav scrie (e pictat?) pe mine.
            Dar prietenii chiar ar da din umeri dacă m-ar vedea? Din nou, nu știu. Nu știu, dar am teorii peste teorii (nu conspiraționiste. De alea într-o altă zi cu soare) la care mă gândesc când nu am ce face. Îmi vin în cap una-două persoane care mi-ar spune să dorm mai mult. O prietenă mi-ar spune să nu-mi mai pese atât de mult de tot (Lucifer știe cum unii pot să-și activeze și să-și dezactiveze sentimentele în mod total la o pocnire din degete).
            Ce lup singuratic fain aș fi. Confuz de alianțele mele, bazându-se doar pe sine, bântuit de anxietate și torturat de masca de încredere pe care o poartă mereu, ah, ce plăcere! Ironia intră din nou cu berbecul prin ușă, deoarece până acum mă simțeam chiar foarte încrezător în mine. Ce bine-mi șade după o săptămână de stagiu de pregătire specială la taekwondo, cu barba in floare, de la bărbie și buze trecând la obrăjori, cu zgârieturi cauterizate, coagulate, uscate pe palme, încheieturi, degete, cu mici linioare roșii străbătându-mi irisul ambilor ochi. Ce bine mă simt în blugii trainici, adidașii cumpărați de-o săptămână, două, tricoul larg și negru și jacheta bomber, și ea tot neagră. Încrederea în sine efectiv izvorăște din părul puțin deranjat și din reflecția din geamul mașinii unui necunoscut. „Ce fain mi-s, Doamni! Tă-tă-tăt mi-s numa bun de însurat!”
            Ah, da. Recomand artele marțiale ca ocupație și mai mult decât ocupație. Aș da detalii, dar farmecul lor vine din faptul că descoperi singur intrigile și pasiunile unice fiecărui club, fiecărui practicant. Revenind, cel mai bine mă simt după o săptămână ocupată, neavând timp nici să mă bărbieresc sau să mă pieptăn. Cel mai bine mă simt îmbrăcat destul de casual ca să mă simt comfortabil, destul de aranjat ca să pot ieși pe undeva. Cel mai bine mă simt când știu eu singur că nimic nu mă poate indispune. Și asta presupune megalomanie, egocentrism și multe alte valori sociale pentru mine.
            Revenind după revenire, țin să spun că mi-a cam trecut starea. Poate e pentru că am trecut de la masa de afară, din bezna nopții, în dormitorul luminat abstract, ticăitul ceasului fiindu-mi compania de încredere. Și doar acum două ore îmi luasem castronul cu lapte cu cereale afară și ronțăiam mecanic, gândindu-mă la faptul că trebuie să scriu ceea ce gândesc. Mecanic…dacă mâncam în beznă și mișcările îmi erau naturale, pot spune că mâncam mecanic. Bine că mi-a tihnit și că n-am mai băgat în mine alt sandwich care să-mi facă doamna dentistă să-și pună mâinile-n cap când deschid gura!
            Adevărul e că ar trebui să scriu mai des. Mulți îmi spun că am un stil unic și că ar trebui să continui să mă exprim. Acum, nu știu dacă faptul că îmi scriu gândurile directe e mai bine sau mai rău, dar recent am început să am o mare durere în cot legată de prejudecăți și de opiniile rele ale altora. Și da, știu că sună ca un clișeu adolescentin, dar chiar așa mă simt. Nu că m-ar durea undeva de ce cred părinții mei, că o să mă îmbrac în negru și că o să încep să-mi rulez țigări cu tutun din Madagascar. Nu. Doar că nu mă mai interesează faptul că unele cunoștințe nu mă înțeleg și vor să fiu mai „nu știu cum”. Acel je ne sais quoi pe care îl cresc în mine de ceva timp nu poate muri pentru ca eu să fiu mai „nu știu cum”, căci aș muri și eu odată cu el.
            Ce vreau până la urmă? Calm. Resemnare. Nu neapărat o continuare plină de relaxare a verii, ci lipsa conflictului. Am ajuns să cred că orice aș face pentru a scăpa de conflict, el mă urmărește și se manifestă într-un mod indirect oricum asupra mea. Ei bine, aș vrea să nu mai fie cazul, cel puțin pentru ceva timp. Vorba aia, dacă vrei cu adevărat, se întâmplă! Vreau să nu mai prezint izvorul neîncrederii părinților mei. Vreau să nu-mi mai persiflez cunoștințele care mă critică în mod neconstructiv. Vreau să fiu înțelegător, tolerant și înțeles, tolerat. Vreau multe, adevărul e că. Dar până la urmă, speranța moare ultima. Nu sunt eu încăpățânatul ambițios care nu se mulțumește cu nimic?
            „Dar nu vă faceți griji, Emy nu dispare.” Oricum cine citește o să interpreteze, mama poate o să mă tragă deoparte și o să-mi spună că se bucură de ceea ce vreau să fac, tata o să bată un apropo la masă legat de asta, și poate vreun prieten o să se arate interesant de ceea ce spun. Și, dacă nu e prea mare deranjul, poate chiar o să înțeleagă cineva ceva din tot ce am scris.

vineri, 31 martie 2017

Prologul adolescenței, Capitolul 3



Ții minte că la început am spus că asta o să fie o chestie care va vorbi despre tot ce mi s-a întâmplat de la începutul sfârșitului gimnaziului până la începutul vârstei de 15 ani?
Ignoră asta. Sunt multe idei care îmi vin în cap chiar acum. Ar fi o minciună să spun că unele lucruri pe care le scriu aici le-am gândit și la 14 ani. Dar parcă mă pricepeam la minciună? Poate. Dar dacă cineva merită adevărul, atunci tu ești acela, naratarul (pentru mai multe informații, studiați materia de Limba și Literatura Română, clasa a IX-a. Uman, filologie, desigur. Să nu mai spuneți că nu sunt un propagandist convins când vine vorba de pasiunile proprii!).
Revenind. Acea descărcare electrică naturală pe care am menționat-o anterior mi-a întrerupt gândul de la deschiderea oficială a anului școlar. Parcă. Da, la asta m-am oprit. Si unde rămăsesem? Ah, da.
Cu toți acei oameni care doreau cu ardoare să-mi vorbească despre abstinența în cazul consumului drogurilor legale produse din tutun și alcool, siguranța împotriva bolilor cu transmitere sexuală, antrenarea pentru evaluarea națională și menținerea comportamentului meu exemplar dovedit peste ani (interesant ce vedeau profesorii și ce vedeau colegii mei. Mai multe, mai curând decât ai crede), am decis să-mi scuz ieșirea din ambuscadă folosind clasicul „Știi, m-a chemat doamna dirigintă.” Doamna dirigintă…of, doamnă, dacă ați știi dumneavoastră de câte ori v-a fost pronunțat apelativul ăsta compus în asociere cu atâtea alte…acompaniamente, nu știu ce ați mai crede despre elevii pe care i-ați luat sub aripă doi ani.
Dar cred că ne-ați înțelege. Normal că înainte, în timpul și după prezența voastră ați fost vorbită mai mult sau mai puțin copilărește. Ce s-o mai dau la întors, ce strigă șoferii de după parbrizuri sunt minciuni pe lângă ce vorbeau unii (Nu că eu aș fi luat parte la așa ceva, Doamne ferește)! Dar vă mai și lăudam mult când ne mai ridicați notele la teste cu un punct, un punct jumătate. Un fel de ipocrizie, trecând de la persiflare la laudă, ciclul continuând.
…dar și dumneavoastră ați fost elev! Și dumneavoastră ați dat din picioare sub bancă la o oră plicticoasă (poate ați dat din picioare și sub catedră când ați ascultat un elev care nu știa nici în ce zi era ascultat), și dumneavoastră ați dat palme băieților care nu vă lăsau în pace, și dumneavoastră v-ați bârfit profesorii, și dumneavoastră ați chiulit!
Dar asta e viața, presupun. Faci ceva în copilărie, te maturizezi, și te regăsești pe sine în fiecare fată care își plânge despărțirea, în fiecare puști care își țipă victoria la fotbal, în fiecare tocilar care studiază considerându-se superior. Așa că, doamnă, dacă citiți asta, și nu știu dacă ar trebui să vreau să citiți asta sau nu, dar și noi am fost nervoși când am luat un 4 din propria lene. Iertare, dar așa ați fost și dumneavoastră.
Și aceste similitudini între diriginta noastră la vârsta adolescenței și propriile noastre persoane puteau fi văzute de la o poștă chiar și de cei neinițiați în arta…comparării, presupun. În timp ce pășeam repede din locul în care se adunaseră atâția prieteni de familie confuzi, încurajat de mama cu un „Dacă faci vreo prostie, vezi ce-ți fac eu acasă!...”, priveam atent de la un capăt la altul al curții liceului. Da, gesticulam din cap un salut cu fiecare profesor semi-cunoscut, dar eram atent la gloata de copii adunați aici pentru o formalitate atât de simbolică adulților angajați ai școlii, dar atât de distractivă minorilor angajați ai școlii.
La o adică, asta era doar o zi cu activități speciale pentru noi, la fel cum e ultima zi a semestrului întâi sau ziua copilului. Cel puțin pentru mine, nu prea se simțea că ăsta era un an nou. Mă rog, poate și din cauza faptului că vara am petrecut-o îngropat în caietele de exerciții suplimentare, foile de concurs cu rezolvări la subiecte de olimpiade și alte elemente inflamabile (care chiar mi-ar fi făcut plăcerea să le transform în materiale de show pirotehnic), dar nu avusesem nicio schimbare majoră. Aceeași dirigintă, aceeași colegi, aceeași slujbă care mă făcea sa am conversația asta zilnic:
-Bună, mâțule! Cum a fost la școală?
-Just another day at the office.
Ironic, având în vedere că anul ăsta aveau să se schimbe atât de multe. Oricum, scanând masa de clase, am descoperit-o pe a mea. Diriginta în față, semeață, mândră, o santinelă care ne proteja permanent…păcat că era cu fața la directoarea, vice-directoarea, preotul și șeful poliției care aveau să spună câte ceva despre noul an școlar, și cu spatele la protejații ei care își făceau de cap. Îmi fac drum prin fața celorlalte clase, fac cu mâna, zâmbesc, pe sistemul Ceaușescu, „Alo, alo, dragi tovarăși, așezați-vă liniștiți”…
Ajung la tovarășii mei.
-Salut!
-Salut!
-Uaaaa, Enacheeeeee!
-A VENIT BABUINUL!!!
-Ce faci boss?
-Mă amuz. Voi?
-Treabă, Enache. Treabă.
-Bine, frate, bine, suntem bine!
-Batem curioși, uă.
-I-auzi. Fain așa, viață frumoasă.
Toți cei care au răspuns – băieți. Fetele s-au întors către noi, unele amuzate, unele privind superioare, unele nepăsătoare, văzând că eram îmbrățișat, bătut cu palmele în spate și alte saluturi specifice nouă. Dacă eram fată, altfel se întâmpla.
Ajung la tovarășele mele.
-Bună!
-BUNĂĂĂĂĂĂĂĂ, IUBIIII!!!
-Mvai, Ema, bună! Ce frumi ești!
-…ciao. CF?
-Bine, iubitelor, mă bucur să vă văd! Voi ce faceți?
-IUBIIII, TE AȘTEPTAAAAAM!
-Mă uit la rochița ta, de unde ai luat-o, e de firmă, a fost scumpă, e foarte faină pentru tine (insinuând că ar arăta bine doar pentru mine, deoarece nu arăt bine în general).
-…stăm.       
Logic, nu așa s-ar fi întâmplat. Dar dacă tot sunt un stalker permanent, mă pricep la psihologie și sunt martor zilnic la discuții precum cea de mai sus, n-ar trebui să știu cu exactitate ce ar fi spus fetele dacă aș fi fost fată?
Nu. Și asta din cauza a trei principii, legi, cum vrei să le spui tu, care nu permit diagnosticarea exactă a situațiilor de genul și care toate aparțin teoriei haosului (o ramură a matematicii care se bazează pe efectele grandioase ale unor cauze mici):
Mai întâi, Efectul Fluture. Imaginează-ți că viața e o linie dreaptă. Fiecare decizie pe care o poți lua este o ramură a liniei principale. Și fiecare ramură are la rândul ei alte decizii, alte ramuri pe care le poți urma. Chestia interesantă este că fiecare decizie are un efect extrem de diferit față de alte decizii, în timp. Ca exemplu, dimineața asta. Dacă te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o anumită slujbă, cum ar fi cea de militar. Dacă nu te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o cu totul altă slujbă, precum, nu știu, cea de meteorolog. Sau vice-versa, de ce nu?
-De ce se cheamă Efectul Fluture?
O făptură atât de mică și neînsemnată, incapabilă de a face ceva cu efect imediat, chiar poate schimba istoria. Printr-o interpretare a acestui efect, un fluture poate da naștere la două istorii complet diferite doar prin prezența sau absența sa.
-Cum se aplică asta la situația noastră?
Păi, dacă o salutam mai întâi pe Xuleasca, poate Zeneasca nu s-ar fi supărat pe mine pentru că nu am salutat-o prima, chiar dacă Xuleasca e BFF-ul meu, dar ce pot să fac dacă Zeneasca vrea cu ardoare să-i ia locul? Alternativ, dacă o salutam pe Zeneasca, Xuleasca ar fi putut sau nu să se supere.
-Dar de ce să se supere de la așa ceva, e ilogic ceea ce spui!
Lasă, ajungem și la ce e ilogic în situația asta.
Apoi, universurile paralele. Dacă exemplele pe care le-am menționat și explicat mai sus chiar s-au întâmplat, dar în universuri paralele? Universurile paralele și Efectul Fluture mereu fac casă bună, pentru că poți spune că o decizie aparent mică dă naștere la două universuri paralele, cel în care ai luat acea decizie aparent mică și cea în care nu ai luat acea decizie aparent mică.
-De ce se numesc universuri paralele?
Paralelismul poate fi definit cel mai ușor ca două drepte care, dacă li s-ar fi extins la nesfârșit capetele, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Două universuri paralele sunt două universuri complet diferite unul față de celălalt, cu alți oameni, alte invenții, alte războaie etc.
-Cum se aplică la noi?
Primul salut aparținând Xuleascăi reprezintă nașterea unui univers, iar primul salut aparținând Zeneascăi reprezentând nașterea altui univers, complet diferit. La rândul său, în universul Xuleascăi pot avea loc două alte întâmplări născătoare de universuri paralele, supărarea sau ne-supărarea Zeneascăi în legătură cu salutul ei. Și tot așa, până într-un univers omenirea moare în urma unei catastrofe pe Pământ, si în altul omenirea colonizează întreg spațiul cosmic. Mișto, nu?
-Da, dar tot pare ilogică treaba asta cu fetele, salutul, personalitatea lor și inabilitatea ta de a le putea prezice comportamentul.
…BINE, hai s-o explic și pe asta.
Nu în ultimul rând…comportamentul feminin.  Ți-am spus că ajungem și la ce e ilogic în toată situația asta. Ai citit chestiile astea cu teoria haosului, le-ai recitit, ți-am făcut capul vârtej, da? Ei bine, uită toate astea. Pentru că legea asta combate orice altă lege dar e și complet diferită în același timp. Nu e opusă, nu e reciprocă, nu e nimic matematic, ceva mai apropiat de o lege a lui Murphy.
-Și atunci de ce ai spus că are treabă cu teoria haosului?
Pentru că legea asta este un haos în sine! Când o femeie poate lua o decizie logică, ea va lua o decizie ilogică. Nu contează că sintagma „Nu are de ales!” se aplică perfect în cazul ei, femeia va face ceva irațional și diferit! Poate ca să fie diferită, poate ca să ia lumea prin surprindere, poate prin sfidarea societății, poate din cauza rebeliunii adolescentine!
-Dar de ce?
…din păcate, știința nu a ajuns până aici până acum. Și soarta se pare că ne este pecetluită în acest caz, fiind condamnați să ne învârtim în jurul a miliarde de bunuri umane care ascund în ele date științifice care ne-ar putea propulsa o distanță gigantică cunoștințele în psihologie. Uită-te și tu ce încercăm să explicăm – femeia. Atâția mii de ani petrecuți în studiul filosofiei și sensului vieții nu au reușit să explice femeia, și te aștepți să o explicăm noi.
Dar până la urmă, cine se înțelege pe sine? Nici noi nu suntem mai superiori în auto-cunoaștere câteodată. De ce spun auto-cunoaștere? Pentru că nici doamnele și domnișoarele nu se înțeleg pe sine. Câteodată. De cele mai multe ori fac acțiuni ilogice după un plan anume, un plan pe care bărbații nu sunt capabili psihic să-l înțeleagă.
În concluzie, adolescentele rămân fără prognoză, femeia își păstrează statutul de sursă de inspirație pentru romanele de mister, băieții se bat cu capul de pereți din confuzie și ceremonia de deschidere a anului școlar continuă.
Așezat în cercul de colegi vechi și noi, mă uit în jur. Arhetipul elevului din primară făcea de rușine orice IT-ist convins, discutând noile trenduri în tehnologie mai rău ca George Buhnici cu frații săi de breaslă. Elevul primar se consideră matur acum că e la școală și vrea să se comunice ca atare. Arhetipul elevului din gimnaziu (în care eram conținut, dar din care mereu încercam să ies în evidență) încerca din răsputeri să se afle în mijlocul atenției (dar cum o cunoștință mi-a spus odată, prin faptul că toți încercăm să fim diferiți, conceptul de diferență încetează să mai existe și toți devin aceiași prin…diferență), fetele cu rochiile pompoase pe ele, șmecherii cu cămășile cu guler ridicat și combinația de tricou-vestă, tocilarii bătuți în cuie în uniformele lor exemplare. Normal că erau și cazuri particulare, dar de obicei când îți faci o privire de ansamblu, urmărești categoriile sonore, nu excepțiile tăcute. De obicei. Elevul gimnazial este conștient de faptul că este un adult acum și vrea să inspire respect, frică și invidie prin ce face, ce spune, cu ce se îmbracă și din ce colectiv face parte. Arhetipul elevului din liceu este același cu cel al arhetipului din gimnaziu, doar că nu le pasă neapărat de ce cred ceilalți și sunt singurii care se pot defini ca fiind maturi. Elevul liceal a trecut prin disputele cu părinții legate de privilegiile și responsabilitățile sale ca adolescent, nu adult, și acum vrea doar să se distreze, să studieze și să devină un adult adevărat.
De aceea cei din primară erau așezați cei mai compact, ascultând unul sau doi reprezentanți a două puncte de vedere diferite (spre exemplu IOS VS. Android), cei din gimnaziu erau separați în bisericuțe care le denotau personalitatea, iar cei din liceu erau răsfirați ori în grupurile claselor, ori cocoțați în crengile copacilor, ori fumând pe la baie, ori…în treaba lor, la o adică.
Nu o să dezvolt procedura propriu-zisă a ceremoniei, deoarece era deprimant de plictisitoare. Toți căscau, inclusiv unii dintre cei care trebuiau să ne vorbească despre subiectele menționate la început. Momentele cheie au fost reprezentate de citirea poezi-pardon, unui fragment bisericesc de către un preot catolic (citire care a fost luată în serios la cel mai mare nivel de către noi, elevii – până și unii profesori scăpau un surâs la unele fraze), un mic discurs din partea noului șef al poliției (discurs care a servit ca un anume mesaj cu sensul de „Lăsați că ne vedem noi în alte împrejurări mai neoficiale, țâncilor!”. Ferească Dumnezeu să nu ne fim intimidați de o figură atât de autoritară) și alte comentarii din partea doamnei director, doamnei director-adjunct și fostului domn director-adjunct (o spun de parcă nu mai e domn) legate de interesul nostru crescut în propria educație.
Derulăm câteva minute după comentariile aferente și ajungem la momentul intonării imnului național. Acum, aș dori din INIMĂ să vă spun că a fost un moment de patriotism pur, de mândrie națională, de satisfacție că fac parte din statul care deține imnul duduind din boxele din fața noastră. Ei bine, eu am încercat să fiu cât se poate de serios în contextul ăsta. La orice ocazie când aud imnul României încerc să dau dovadă de un caracter matur. Și poate reușesc…păcat că a mea curiozitate mă ucide și întorc capul în lateral, doar pentru a prinde un coleg cum rânjește cu gura până la urechi și abia își ține râsul în gât. Implicit eu chicotesc, colegul izbucnește în râs, alți colegi zâmbesc și se hlizesc, și ajungem să ne întrebăm de ce râdem.
Noroc de corul militar înregistrat care ne acoperea fericirea interzisă. După ce ultimii cerșetori de atenție și-au dat jos mâinile de la piept (nu mă înțelege greșit, erau și oameni serioși care și-au acoperit inima la auzul imnului), fiecare clasă a fost prezentată cu învățătorii și diriginții lor aferenți. Fiecare clasă aplauda mult mai tare când îi venea rândul, în comparație cu aplauzele la celelalte clase, unii găseau de cuviință să fluiere sau să țipe, s-au auzit și huiduieli. Eh, riscul meseriei când vine vorba de conflicte și elevii care adoră să le stingă cu benzină.
Și după asta, satisfacția ne-a fost atinsă și am scăpat din soarele dogoritor, fiecare colectiv fiind dus către clasa sa. Chiar dacă toți se bucurau, modul în care profesorii încercau din răsputeri să atragă atenția asupra lor era asemănător cu modul în care un cioban își mâna oile. Acum, analogia poate fi interpretată ca una religioasă, cu profesorii care sunt păstorii care au grijă de turma lor sfântă, sau una mai apropiată de adevăr, în care suntem toți conduși folosind instinctul de turmă și ne simțim ca evreii care pășesc pe porțile Auschwitzului. Cititorul face cum dorește.
Noi, clasa a opta B, eram singurii de la etaj. Acum eram cei mai mari din rândul elevilor care învățau după amiaza (făcând abstracție de filialele tehnologice, S.A.M, profesionala sau cum se mai numesc ele), și asta ne făcea mândrii. La o adică, restul claselor de la etaj erau de a șaptea. Imaginați-vă posibilitățile din perspectiva unui bătăuș, sau a unui batjocoritor, sau a oricărui alt elev de a opta. SUPREMAȚIE. TOTALĂ. Oricum, clasa noastră era una foarte colorată. Pereții aveau clasicul fond alb, pe care erau pictate planete, rachete, constelații, până și extratereștrii! Ne-am minunat destul de mult când am văzut clasa, fiind auzite țipete de bucurie din partea fetelor și urări de bine de la băiat la băiat:
-BINE, FRATE!
-BRAVO, FRATE!
-MERSI, FRATE!
Toți o frăție, dar nu noi pictasem clasa. Nici nu o câștigasem în urma unei competiții. Mă rog, se putea numi loterie faptul că am primit clasa frumos colorată din noroc pur, dar tot nu-mi puteam asuma o satisfacție destul de mare în legătură cu clasa. Haosul domnea în timp ce toți fugeau să prindă anumite locuri specifice în bănci, toată lumea fiind extrem de vocală și volatilă în legătură cu unde voiau să stea, cu cine voiau să stea și cum voiau să stea. Pardon, unde aveau să stea, cu cine aveau să stea și cum aveau să stea (fiecare își îndeplinea singur propriile dorințe, iar cei care se împotriveau nu aveau drept de apel. Problema era că fiecare se considera la fel de demn ca amplasarea să se facă după propriul plac). Ca întotdeauna, eu m-am sprijinit de perete și m-am uitat cu zâmbetul pe buze la masacrul verbal care se făcea între taberele fără nume și fără onoare. În ce lume am fi trăit dacă înjurăturile lor se îndeplineau…
Intră în scenă doamna dirigintă.
-Nu vă mai chinuiți, că oricum vă mut cum vreau eu mai încolo.
Intră în scenă Emanuel. Se așază într-o bancă de la spate încet, rânjind, uitându-se în jur la mutrele îngrozite. Aveam intenția de a folosi toate trucurile dobândite prin experiențele trecute pentru a deține un mic avantaj asupra colegilor? Poate. Eram arogant în legătură cu asta? Indubitabil. Ah, dacă aș fi știut câte șmecherii încă îmi rămăseseră nedescoperite până atunci…
Dacă al nostru colectiv era un corp compact de agenți speciali, fiecare membru cu avantajele sale, atunci când era nesupravegheat, colectivul devenea o adunătură de entități neidentificate atunci când diriginta „domnea”. Aproape nimeni nu deschidea gura, și cei care o făceau nu scoteau niciun sunet inteligibil. Foarte folositor atunci când voiai să fii atent la lecție (aproape niciodată). Foarte dezavantajos atunci când voiai să copiezi (o abilitate devenită colocvială pentru noi).
Ca un judecător, diriginta își odihnea mâinile fine pe catedra dură (OXIMORON!), coloana dreaptă în fața suspecților care normal că aveau să fie puși sub acuzație de ceva pe parcursul anului. Privirile se schimbau anevoios, tensiunea dominând în clasa care arăta…calmă. După un minut care păruse un deceniu, judecătorul începuse ședința:
-Dragilor. Dar, dragilor! Mă bucur atât de mult să vă văd, dragilor!
(Și eu care auzeam doar „dracilor”…)
-Sper că vacanța voastră a fost mai pe gustul vostru decât pe al meu. Avem un an întreg pentru a reconsolida și disemina materia învățată în anii anteriori, și dacă nu greșesc, aveți un prim examen de susținut.
Ah…evaluarea națională pentru dovedirea faptului că merităm să ne metamorfozăm de la elevi de gimnaziu la liceeni. Înainte BAC-ul era unica teroare a elevilor. Acum erau două.
-Sunt sigură că o să vă descurcați onorabil. Dacă nu sunteți de aceeași părere cu mine, atunci să nu vă faceți griji – o să muncim destul și în plus anul ăsta, da?
Un răspuns afirmativ se făcuse auzit, ca un ecou al dirigintei. Doar eu tăceam. Nu știu de ce, dar mereu tac atunci când un profesor pune o întrebare care indubitabil va primi un răspuns răsunător de la toată clasa. Poate nu vreau să spun ceva greșit. Poate vreau să rămân neutru. Poate am un sâmbure de anxietate socială în mine?...Ei da, ba deloc, mereu mă găsesc eu să găsesc nod în papură, să mă apuce sentimentalismele și să-mi iasă ceva rău pe gură atunci când nu trebuie.
-Ce ați făcut în vacanța asta?
Și toate gândurile liniștite pe care le puteai avea până atunci s-au risipit într-un instant, odată cu începutul diferitelor opinii și experiențe care roiau de peste tot din clasă. Singurele meditații lucide de care puteai fi capabil erau situațiile „cum ar fi”, și alea legate de „cum ar fi ca un bezmetic să dea buzna cu un Kalashnikov și să instaureze liniștea”, sau „cum ar fi ca Dumnezeu să dea buzna cu un Bibliakov și să instaureze liniștea”.
Sau doar eram eu mai nervos și frustrat pe toți că nu vorbeau pe rând. Și mie îmi pare rău la cât de înfumurat eram. Oricum, după ce toți își spuseseră opiniile, printre care eu, care specificasem special că citisem mult în vacanță, ne făcurăm poze și stabilirăm reguli de conduită știute de toți elevii (Nu vei impune asupra-ți colegilor dorințe nesăbuite prin violență, nu vei avea parte de plăceri prin substanțe nesfinte, nu vei lua vocabularul român în deșert și multe altele care seamănă cu poruncile din Vechiul Testament.), mi-am luat de câte-o aripă colegii și ne-am reînceput drumurile spre casă, la fiecare câteva alei sau drumuri cineva ieșind din formație.
Ca întotdeauna, eram ultimul care rămânea pe drumuri. Soarele strălucea optimist, poate ca o invitație spre un an mai bun. Pământul pocnea sub pantofii de piele, formând un ritm iregular, poate ca un semn al tumulturilor care urmau să mă urmeze în noul an. Ei, de acum și liniile din palmă erau o rețea complexă care îmi arăta cât de mult urma să mă complic în viitorul apropiat. Simbolismul, la fel ca zodiacul, era un lucru la care urma să renunț din cauza presiunii anturajelor. Poate era de bine, că era un subiect tabu. Dar eu nu eram ceva…tabu?

Follow by Email