vineri, 31 martie 2017

Prologul adolescenței, Capitolul 3



Ții minte că la început am spus că asta o să fie o chestie care va vorbi despre tot ce mi s-a întâmplat de la începutul sfârșitului gimnaziului până la începutul vârstei de 15 ani?
Ignoră asta. Sunt multe idei care îmi vin în cap chiar acum. Ar fi o minciună să spun că unele lucruri pe care le scriu aici le-am gândit și la 14 ani. Dar parcă mă pricepeam la minciună? Poate. Dar dacă cineva merită adevărul, atunci tu ești acela, naratarul (pentru mai multe informații, studiați materia de Limba și Literatura Română, clasa a IX-a. Uman, filologie, desigur. Să nu mai spuneți că nu sunt un propagandist convins când vine vorba de pasiunile proprii!).
Revenind. Acea descărcare electrică naturală pe care am menționat-o anterior mi-a întrerupt gândul de la deschiderea oficială a anului școlar. Parcă. Da, la asta m-am oprit. Si unde rămăsesem? Ah, da.
Cu toți acei oameni care doreau cu ardoare să-mi vorbească despre abstinența în cazul consumului drogurilor legale produse din tutun și alcool, siguranța împotriva bolilor cu transmitere sexuală, antrenarea pentru evaluarea națională și menținerea comportamentului meu exemplar dovedit peste ani (interesant ce vedeau profesorii și ce vedeau colegii mei. Mai multe, mai curând decât ai crede), am decis să-mi scuz ieșirea din ambuscadă folosind clasicul „Știi, m-a chemat doamna dirigintă.” Doamna dirigintă…of, doamnă, dacă ați știi dumneavoastră de câte ori v-a fost pronunțat apelativul ăsta compus în asociere cu atâtea alte…acompaniamente, nu știu ce ați mai crede despre elevii pe care i-ați luat sub aripă doi ani.
Dar cred că ne-ați înțelege. Normal că înainte, în timpul și după prezența voastră ați fost vorbită mai mult sau mai puțin copilărește. Ce s-o mai dau la întors, ce strigă șoferii de după parbrizuri sunt minciuni pe lângă ce vorbeau unii (Nu că eu aș fi luat parte la așa ceva, Doamne ferește)! Dar vă mai și lăudam mult când ne mai ridicați notele la teste cu un punct, un punct jumătate. Un fel de ipocrizie, trecând de la persiflare la laudă, ciclul continuând.
…dar și dumneavoastră ați fost elev! Și dumneavoastră ați dat din picioare sub bancă la o oră plicticoasă (poate ați dat din picioare și sub catedră când ați ascultat un elev care nu știa nici în ce zi era ascultat), și dumneavoastră ați dat palme băieților care nu vă lăsau în pace, și dumneavoastră v-ați bârfit profesorii, și dumneavoastră ați chiulit!
Dar asta e viața, presupun. Faci ceva în copilărie, te maturizezi, și te regăsești pe sine în fiecare fată care își plânge despărțirea, în fiecare puști care își țipă victoria la fotbal, în fiecare tocilar care studiază considerându-se superior. Așa că, doamnă, dacă citiți asta, și nu știu dacă ar trebui să vreau să citiți asta sau nu, dar și noi am fost nervoși când am luat un 4 din propria lene. Iertare, dar așa ați fost și dumneavoastră.
Și aceste similitudini între diriginta noastră la vârsta adolescenței și propriile noastre persoane puteau fi văzute de la o poștă chiar și de cei neinițiați în arta…comparării, presupun. În timp ce pășeam repede din locul în care se adunaseră atâția prieteni de familie confuzi, încurajat de mama cu un „Dacă faci vreo prostie, vezi ce-ți fac eu acasă!...”, priveam atent de la un capăt la altul al curții liceului. Da, gesticulam din cap un salut cu fiecare profesor semi-cunoscut, dar eram atent la gloata de copii adunați aici pentru o formalitate atât de simbolică adulților angajați ai școlii, dar atât de distractivă minorilor angajați ai școlii.
La o adică, asta era doar o zi cu activități speciale pentru noi, la fel cum e ultima zi a semestrului întâi sau ziua copilului. Cel puțin pentru mine, nu prea se simțea că ăsta era un an nou. Mă rog, poate și din cauza faptului că vara am petrecut-o îngropat în caietele de exerciții suplimentare, foile de concurs cu rezolvări la subiecte de olimpiade și alte elemente inflamabile (care chiar mi-ar fi făcut plăcerea să le transform în materiale de show pirotehnic), dar nu avusesem nicio schimbare majoră. Aceeași dirigintă, aceeași colegi, aceeași slujbă care mă făcea sa am conversația asta zilnic:
-Bună, mâțule! Cum a fost la școală?
-Just another day at the office.
Ironic, având în vedere că anul ăsta aveau să se schimbe atât de multe. Oricum, scanând masa de clase, am descoperit-o pe a mea. Diriginta în față, semeață, mândră, o santinelă care ne proteja permanent…păcat că era cu fața la directoarea, vice-directoarea, preotul și șeful poliției care aveau să spună câte ceva despre noul an școlar, și cu spatele la protejații ei care își făceau de cap. Îmi fac drum prin fața celorlalte clase, fac cu mâna, zâmbesc, pe sistemul Ceaușescu, „Alo, alo, dragi tovarăși, așezați-vă liniștiți”…
Ajung la tovarășii mei.
-Salut!
-Salut!
-Uaaaa, Enacheeeeee!
-A VENIT BABUINUL!!!
-Ce faci boss?
-Mă amuz. Voi?
-Treabă, Enache. Treabă.
-Bine, frate, bine, suntem bine!
-Batem curioși, uă.
-I-auzi. Fain așa, viață frumoasă.
Toți cei care au răspuns – băieți. Fetele s-au întors către noi, unele amuzate, unele privind superioare, unele nepăsătoare, văzând că eram îmbrățișat, bătut cu palmele în spate și alte saluturi specifice nouă. Dacă eram fată, altfel se întâmpla.
Ajung la tovarășele mele.
-Bună!
-BUNĂĂĂĂĂĂĂĂ, IUBIIII!!!
-Mvai, Ema, bună! Ce frumi ești!
-…ciao. CF?
-Bine, iubitelor, mă bucur să vă văd! Voi ce faceți?
-IUBIIII, TE AȘTEPTAAAAAM!
-Mă uit la rochița ta, de unde ai luat-o, e de firmă, a fost scumpă, e foarte faină pentru tine (insinuând că ar arăta bine doar pentru mine, deoarece nu arăt bine în general).
-…stăm.       
Logic, nu așa s-ar fi întâmplat. Dar dacă tot sunt un stalker permanent, mă pricep la psihologie și sunt martor zilnic la discuții precum cea de mai sus, n-ar trebui să știu cu exactitate ce ar fi spus fetele dacă aș fi fost fată?
Nu. Și asta din cauza a trei principii, legi, cum vrei să le spui tu, care nu permit diagnosticarea exactă a situațiilor de genul și care toate aparțin teoriei haosului (o ramură a matematicii care se bazează pe efectele grandioase ale unor cauze mici):
Mai întâi, Efectul Fluture. Imaginează-ți că viața e o linie dreaptă. Fiecare decizie pe care o poți lua este o ramură a liniei principale. Și fiecare ramură are la rândul ei alte decizii, alte ramuri pe care le poți urma. Chestia interesantă este că fiecare decizie are un efect extrem de diferit față de alte decizii, în timp. Ca exemplu, dimineața asta. Dacă te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o anumită slujbă, cum ar fi cea de militar. Dacă nu te-ai spălat pe dinți, cauza asta în timp te va face să ajungi la o cu totul altă slujbă, precum, nu știu, cea de meteorolog. Sau vice-versa, de ce nu?
-De ce se cheamă Efectul Fluture?
O făptură atât de mică și neînsemnată, incapabilă de a face ceva cu efect imediat, chiar poate schimba istoria. Printr-o interpretare a acestui efect, un fluture poate da naștere la două istorii complet diferite doar prin prezența sau absența sa.
-Cum se aplică asta la situația noastră?
Păi, dacă o salutam mai întâi pe Xuleasca, poate Zeneasca nu s-ar fi supărat pe mine pentru că nu am salutat-o prima, chiar dacă Xuleasca e BFF-ul meu, dar ce pot să fac dacă Zeneasca vrea cu ardoare să-i ia locul? Alternativ, dacă o salutam pe Zeneasca, Xuleasca ar fi putut sau nu să se supere.
-Dar de ce să se supere de la așa ceva, e ilogic ceea ce spui!
Lasă, ajungem și la ce e ilogic în situația asta.
Apoi, universurile paralele. Dacă exemplele pe care le-am menționat și explicat mai sus chiar s-au întâmplat, dar în universuri paralele? Universurile paralele și Efectul Fluture mereu fac casă bună, pentru că poți spune că o decizie aparent mică dă naștere la două universuri paralele, cel în care ai luat acea decizie aparent mică și cea în care nu ai luat acea decizie aparent mică.
-De ce se numesc universuri paralele?
Paralelismul poate fi definit cel mai ușor ca două drepte care, dacă li s-ar fi extins la nesfârșit capetele, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Două universuri paralele sunt două universuri complet diferite unul față de celălalt, cu alți oameni, alte invenții, alte războaie etc.
-Cum se aplică la noi?
Primul salut aparținând Xuleascăi reprezintă nașterea unui univers, iar primul salut aparținând Zeneascăi reprezentând nașterea altui univers, complet diferit. La rândul său, în universul Xuleascăi pot avea loc două alte întâmplări născătoare de universuri paralele, supărarea sau ne-supărarea Zeneascăi în legătură cu salutul ei. Și tot așa, până într-un univers omenirea moare în urma unei catastrofe pe Pământ, si în altul omenirea colonizează întreg spațiul cosmic. Mișto, nu?
-Da, dar tot pare ilogică treaba asta cu fetele, salutul, personalitatea lor și inabilitatea ta de a le putea prezice comportamentul.
…BINE, hai s-o explic și pe asta.
Nu în ultimul rând…comportamentul feminin.  Ți-am spus că ajungem și la ce e ilogic în toată situația asta. Ai citit chestiile astea cu teoria haosului, le-ai recitit, ți-am făcut capul vârtej, da? Ei bine, uită toate astea. Pentru că legea asta combate orice altă lege dar e și complet diferită în același timp. Nu e opusă, nu e reciprocă, nu e nimic matematic, ceva mai apropiat de o lege a lui Murphy.
-Și atunci de ce ai spus că are treabă cu teoria haosului?
Pentru că legea asta este un haos în sine! Când o femeie poate lua o decizie logică, ea va lua o decizie ilogică. Nu contează că sintagma „Nu are de ales!” se aplică perfect în cazul ei, femeia va face ceva irațional și diferit! Poate ca să fie diferită, poate ca să ia lumea prin surprindere, poate prin sfidarea societății, poate din cauza rebeliunii adolescentine!
-Dar de ce?
…din păcate, știința nu a ajuns până aici până acum. Și soarta se pare că ne este pecetluită în acest caz, fiind condamnați să ne învârtim în jurul a miliarde de bunuri umane care ascund în ele date științifice care ne-ar putea propulsa o distanță gigantică cunoștințele în psihologie. Uită-te și tu ce încercăm să explicăm – femeia. Atâția mii de ani petrecuți în studiul filosofiei și sensului vieții nu au reușit să explice femeia, și te aștepți să o explicăm noi.
Dar până la urmă, cine se înțelege pe sine? Nici noi nu suntem mai superiori în auto-cunoaștere câteodată. De ce spun auto-cunoaștere? Pentru că nici doamnele și domnișoarele nu se înțeleg pe sine. Câteodată. De cele mai multe ori fac acțiuni ilogice după un plan anume, un plan pe care bărbații nu sunt capabili psihic să-l înțeleagă.
În concluzie, adolescentele rămân fără prognoză, femeia își păstrează statutul de sursă de inspirație pentru romanele de mister, băieții se bat cu capul de pereți din confuzie și ceremonia de deschidere a anului școlar continuă.
Așezat în cercul de colegi vechi și noi, mă uit în jur. Arhetipul elevului din primară făcea de rușine orice IT-ist convins, discutând noile trenduri în tehnologie mai rău ca George Buhnici cu frații săi de breaslă. Elevul primar se consideră matur acum că e la școală și vrea să se comunice ca atare. Arhetipul elevului din gimnaziu (în care eram conținut, dar din care mereu încercam să ies în evidență) încerca din răsputeri să se afle în mijlocul atenției (dar cum o cunoștință mi-a spus odată, prin faptul că toți încercăm să fim diferiți, conceptul de diferență încetează să mai existe și toți devin aceiași prin…diferență), fetele cu rochiile pompoase pe ele, șmecherii cu cămășile cu guler ridicat și combinația de tricou-vestă, tocilarii bătuți în cuie în uniformele lor exemplare. Normal că erau și cazuri particulare, dar de obicei când îți faci o privire de ansamblu, urmărești categoriile sonore, nu excepțiile tăcute. De obicei. Elevul gimnazial este conștient de faptul că este un adult acum și vrea să inspire respect, frică și invidie prin ce face, ce spune, cu ce se îmbracă și din ce colectiv face parte. Arhetipul elevului din liceu este același cu cel al arhetipului din gimnaziu, doar că nu le pasă neapărat de ce cred ceilalți și sunt singurii care se pot defini ca fiind maturi. Elevul liceal a trecut prin disputele cu părinții legate de privilegiile și responsabilitățile sale ca adolescent, nu adult, și acum vrea doar să se distreze, să studieze și să devină un adult adevărat.
De aceea cei din primară erau așezați cei mai compact, ascultând unul sau doi reprezentanți a două puncte de vedere diferite (spre exemplu IOS VS. Android), cei din gimnaziu erau separați în bisericuțe care le denotau personalitatea, iar cei din liceu erau răsfirați ori în grupurile claselor, ori cocoțați în crengile copacilor, ori fumând pe la baie, ori…în treaba lor, la o adică.
Nu o să dezvolt procedura propriu-zisă a ceremoniei, deoarece era deprimant de plictisitoare. Toți căscau, inclusiv unii dintre cei care trebuiau să ne vorbească despre subiectele menționate la început. Momentele cheie au fost reprezentate de citirea poezi-pardon, unui fragment bisericesc de către un preot catolic (citire care a fost luată în serios la cel mai mare nivel de către noi, elevii – până și unii profesori scăpau un surâs la unele fraze), un mic discurs din partea noului șef al poliției (discurs care a servit ca un anume mesaj cu sensul de „Lăsați că ne vedem noi în alte împrejurări mai neoficiale, țâncilor!”. Ferească Dumnezeu să nu ne fim intimidați de o figură atât de autoritară) și alte comentarii din partea doamnei director, doamnei director-adjunct și fostului domn director-adjunct (o spun de parcă nu mai e domn) legate de interesul nostru crescut în propria educație.
Derulăm câteva minute după comentariile aferente și ajungem la momentul intonării imnului național. Acum, aș dori din INIMĂ să vă spun că a fost un moment de patriotism pur, de mândrie națională, de satisfacție că fac parte din statul care deține imnul duduind din boxele din fața noastră. Ei bine, eu am încercat să fiu cât se poate de serios în contextul ăsta. La orice ocazie când aud imnul României încerc să dau dovadă de un caracter matur. Și poate reușesc…păcat că a mea curiozitate mă ucide și întorc capul în lateral, doar pentru a prinde un coleg cum rânjește cu gura până la urechi și abia își ține râsul în gât. Implicit eu chicotesc, colegul izbucnește în râs, alți colegi zâmbesc și se hlizesc, și ajungem să ne întrebăm de ce râdem.
Noroc de corul militar înregistrat care ne acoperea fericirea interzisă. După ce ultimii cerșetori de atenție și-au dat jos mâinile de la piept (nu mă înțelege greșit, erau și oameni serioși care și-au acoperit inima la auzul imnului), fiecare clasă a fost prezentată cu învățătorii și diriginții lor aferenți. Fiecare clasă aplauda mult mai tare când îi venea rândul, în comparație cu aplauzele la celelalte clase, unii găseau de cuviință să fluiere sau să țipe, s-au auzit și huiduieli. Eh, riscul meseriei când vine vorba de conflicte și elevii care adoră să le stingă cu benzină.
Și după asta, satisfacția ne-a fost atinsă și am scăpat din soarele dogoritor, fiecare colectiv fiind dus către clasa sa. Chiar dacă toți se bucurau, modul în care profesorii încercau din răsputeri să atragă atenția asupra lor era asemănător cu modul în care un cioban își mâna oile. Acum, analogia poate fi interpretată ca una religioasă, cu profesorii care sunt păstorii care au grijă de turma lor sfântă, sau una mai apropiată de adevăr, în care suntem toți conduși folosind instinctul de turmă și ne simțim ca evreii care pășesc pe porțile Auschwitzului. Cititorul face cum dorește.
Noi, clasa a opta B, eram singurii de la etaj. Acum eram cei mai mari din rândul elevilor care învățau după amiaza (făcând abstracție de filialele tehnologice, S.A.M, profesionala sau cum se mai numesc ele), și asta ne făcea mândrii. La o adică, restul claselor de la etaj erau de a șaptea. Imaginați-vă posibilitățile din perspectiva unui bătăuș, sau a unui batjocoritor, sau a oricărui alt elev de a opta. SUPREMAȚIE. TOTALĂ. Oricum, clasa noastră era una foarte colorată. Pereții aveau clasicul fond alb, pe care erau pictate planete, rachete, constelații, până și extratereștrii! Ne-am minunat destul de mult când am văzut clasa, fiind auzite țipete de bucurie din partea fetelor și urări de bine de la băiat la băiat:
-BINE, FRATE!
-BRAVO, FRATE!
-MERSI, FRATE!
Toți o frăție, dar nu noi pictasem clasa. Nici nu o câștigasem în urma unei competiții. Mă rog, se putea numi loterie faptul că am primit clasa frumos colorată din noroc pur, dar tot nu-mi puteam asuma o satisfacție destul de mare în legătură cu clasa. Haosul domnea în timp ce toți fugeau să prindă anumite locuri specifice în bănci, toată lumea fiind extrem de vocală și volatilă în legătură cu unde voiau să stea, cu cine voiau să stea și cum voiau să stea. Pardon, unde aveau să stea, cu cine aveau să stea și cum aveau să stea (fiecare își îndeplinea singur propriile dorințe, iar cei care se împotriveau nu aveau drept de apel. Problema era că fiecare se considera la fel de demn ca amplasarea să se facă după propriul plac). Ca întotdeauna, eu m-am sprijinit de perete și m-am uitat cu zâmbetul pe buze la masacrul verbal care se făcea între taberele fără nume și fără onoare. În ce lume am fi trăit dacă înjurăturile lor se îndeplineau…
Intră în scenă doamna dirigintă.
-Nu vă mai chinuiți, că oricum vă mut cum vreau eu mai încolo.
Intră în scenă Emanuel. Se așază într-o bancă de la spate încet, rânjind, uitându-se în jur la mutrele îngrozite. Aveam intenția de a folosi toate trucurile dobândite prin experiențele trecute pentru a deține un mic avantaj asupra colegilor? Poate. Eram arogant în legătură cu asta? Indubitabil. Ah, dacă aș fi știut câte șmecherii încă îmi rămăseseră nedescoperite până atunci…
Dacă al nostru colectiv era un corp compact de agenți speciali, fiecare membru cu avantajele sale, atunci când era nesupravegheat, colectivul devenea o adunătură de entități neidentificate atunci când diriginta „domnea”. Aproape nimeni nu deschidea gura, și cei care o făceau nu scoteau niciun sunet inteligibil. Foarte folositor atunci când voiai să fii atent la lecție (aproape niciodată). Foarte dezavantajos atunci când voiai să copiezi (o abilitate devenită colocvială pentru noi).
Ca un judecător, diriginta își odihnea mâinile fine pe catedra dură (OXIMORON!), coloana dreaptă în fața suspecților care normal că aveau să fie puși sub acuzație de ceva pe parcursul anului. Privirile se schimbau anevoios, tensiunea dominând în clasa care arăta…calmă. După un minut care păruse un deceniu, judecătorul începuse ședința:
-Dragilor. Dar, dragilor! Mă bucur atât de mult să vă văd, dragilor!
(Și eu care auzeam doar „dracilor”…)
-Sper că vacanța voastră a fost mai pe gustul vostru decât pe al meu. Avem un an întreg pentru a reconsolida și disemina materia învățată în anii anteriori, și dacă nu greșesc, aveți un prim examen de susținut.
Ah…evaluarea națională pentru dovedirea faptului că merităm să ne metamorfozăm de la elevi de gimnaziu la liceeni. Înainte BAC-ul era unica teroare a elevilor. Acum erau două.
-Sunt sigură că o să vă descurcați onorabil. Dacă nu sunteți de aceeași părere cu mine, atunci să nu vă faceți griji – o să muncim destul și în plus anul ăsta, da?
Un răspuns afirmativ se făcuse auzit, ca un ecou al dirigintei. Doar eu tăceam. Nu știu de ce, dar mereu tac atunci când un profesor pune o întrebare care indubitabil va primi un răspuns răsunător de la toată clasa. Poate nu vreau să spun ceva greșit. Poate vreau să rămân neutru. Poate am un sâmbure de anxietate socială în mine?...Ei da, ba deloc, mereu mă găsesc eu să găsesc nod în papură, să mă apuce sentimentalismele și să-mi iasă ceva rău pe gură atunci când nu trebuie.
-Ce ați făcut în vacanța asta?
Și toate gândurile liniștite pe care le puteai avea până atunci s-au risipit într-un instant, odată cu începutul diferitelor opinii și experiențe care roiau de peste tot din clasă. Singurele meditații lucide de care puteai fi capabil erau situațiile „cum ar fi”, și alea legate de „cum ar fi ca un bezmetic să dea buzna cu un Kalashnikov și să instaureze liniștea”, sau „cum ar fi ca Dumnezeu să dea buzna cu un Bibliakov și să instaureze liniștea”.
Sau doar eram eu mai nervos și frustrat pe toți că nu vorbeau pe rând. Și mie îmi pare rău la cât de înfumurat eram. Oricum, după ce toți își spuseseră opiniile, printre care eu, care specificasem special că citisem mult în vacanță, ne făcurăm poze și stabilirăm reguli de conduită știute de toți elevii (Nu vei impune asupra-ți colegilor dorințe nesăbuite prin violență, nu vei avea parte de plăceri prin substanțe nesfinte, nu vei lua vocabularul român în deșert și multe altele care seamănă cu poruncile din Vechiul Testament.), mi-am luat de câte-o aripă colegii și ne-am reînceput drumurile spre casă, la fiecare câteva alei sau drumuri cineva ieșind din formație.
Ca întotdeauna, eram ultimul care rămânea pe drumuri. Soarele strălucea optimist, poate ca o invitație spre un an mai bun. Pământul pocnea sub pantofii de piele, formând un ritm iregular, poate ca un semn al tumulturilor care urmau să mă urmeze în noul an. Ei, de acum și liniile din palmă erau o rețea complexă care îmi arăta cât de mult urma să mă complic în viitorul apropiat. Simbolismul, la fel ca zodiacul, era un lucru la care urma să renunț din cauza presiunii anturajelor. Poate era de bine, că era un subiect tabu. Dar eu nu eram ceva…tabu?

duminică, 20 noiembrie 2016

Viziune educațională

           Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Asta declara filosoful român Constantin Noica în anul 1944, în Jurnal filosofic, în legătură cu sistemul educațional din anii '40. Modul de predare, așteptările de la elevi, materia studiată, toate acestea și multe altele s-au schimbat de atunci. Dar ideea eseistului mai înainte citat rămâne aceeași.
            Căci ceea ce nu dorea Constantin Noica atunci, n-ar fi vrut nici astăzi – predarea propriu-zisă a materiilor. Încercând să realizăm o paralelă între „anii care au găzduit cel de-al Doilea Război Mondial” și Epoca Contemporană, realizăm că nimic nu s-a schimbat din perspectiva marelui filosof. În general, se predă cu scopul de a transmite informațiile de la profesor la elev. Cadrul didactic își face treaba, chiar dacă elevii „nu au fost atenți și nu au înțeles”. Desigur, există fluctuații de la tutore la tutore în modul de predare, dar majoritatea orelor de curs sunt predate mecanic, forțând elevii „să tocească” materia studiată.
            Contrar celor desfășurate în instituțiile educaționale de acum, dar și atunci, Constantin Noica era de părere că școala nu trebuia să fie o instituție, o clădire, o cameră, neapărat. „O margine de cetate”, cum specifică dumnealui, unde tineretul ar putea veni pentru „a se elibera de tirania profesoratului”. Dacă într-o așa măsură nu era de acord filosoful cu modul de educare observat de el atunci, astfel încât să-l considere o dictatură, atunci ceva trebuia să fie în neregulă! Căci pentru el, profesorii nu reprezentau biblioteci cu gură. Fiecare om deține un anume nivel de cunoștințe, iar profesorii de astăzi nu sunt nici ei o excepție. Implicit, nu ar trebui să acționeze de parcă sunt izvoare vii de cunoaștere, pentru că dacă un elev le-ar pune o întrebare la care nu ar cunoaște răspunsul și nu ar găsi un temei suficient pentru a respinge întrebarea, ar evada-o folosindu-și șiretlicurile dobândite prin maturitate.
            „Căci totul și toți dau lecții. […] Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Colectivului celor educați i se ia apărarea în mod direct, punându-i în balanță alături de colectivul educatorilor. Omul nu se oprește niciodată din a căpăta informații noi, și cât trăiește învață. De când se naște și află că lumina, oricât de sfântă ar fi, te poate lovi (la nivelul globului ocular, dar tot te lovește) și până când se găsește coborât în cavou, descoperind că întunericul ascunde lumina adevărată câteodată, omul învață. În utopia maestrului, și elevii aveau un cuvânt de spus, poate chiar un punct de vedere unic. Din păcate, în vremurile de astăzi, dacă un elev interpretează orice într-un mod diferit de cel al profesorului său, acesta din urmă de cele mai multe ori îl condamnă, îi declară că greșește și îl avertizează „să fie mai unitar cu colectivul clasei sale”. Carevasăzică, să nu mai fie individualist, să se bage la comun cu „elevii model” care ascultă cu sfințenie vorbele mentorului în materie, oricare ar fi ele.
            Dar nu aș merge atât de departe încât să generalizez totalitatea profesorilor din această perspectivă, care, până la urmă, a fost declarată în 1944. Da, poate atunci elevii nu aveau dreptul la exprimare liberă, ci doar să pună câteva întrebări dacă se socoteau nedumeriți. Dar acum, paralela noastră prinde contur. Dacă elevii nu găsesc ceea ce caută la dascăli, au permanent accesul la Internet - cea mai extensivă bibliotecă, cea mai ușor de navigat și singura care se mărește cu fiecare clipă care trece. De asemenea, elevii nu mai sunt „puși la colț”, ci chiar invitați de a se da cu părerea asupra celor învățate. Cadrele didactice au parte de o libertate deplină privind modul în care tratează temele din programă și pot transmite mai mult decât informații, chiar putând schimba perspective întregi prin adăugările lor, mai mult sau mai puțin subiective.
            „Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși…Stări de spirit, asta trebuie dat altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături.” O lume creată după viziunea lui Constantin Noica ar face cu ochiul oricărui tânăr dornic de a se exprima liber, descătușat de presiunea noțiunilor teoretice. Totuși, echilibrul conținut acum în școală este favorabil și celor realiști, cu simț practic, dar și filosofilor visători, precum maestrul. De aceea ne putem relaxa și zâmbi, simțindu-ne bine că ne-am cunoscut istoria și am învățat ceva din ea. Pentru că la fel cum spunea și „patriarhul culturii române” Nicolae Iorga, „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.

*

            Școala este o instituție creată pentru a oferi spații de studiu pentru elevi sub îndrumarea profesorilor. Majoritatea statelor au sisteme de educație formală și de obicei obligatorie. În aceste sisteme, studenții progresează printr-o serie de școli care cuprind școli primare, gimnazii, licee și facultăți sau universități. Deoarece suntem înrădăcinați cu gândul în realismul sistemelor școlare contemporane, voi încerca să exprim în cuvinte, prin prisma propriilor ochi, cum ar arăta…școala perfectă."
            În primul și în primul rând, cred că ar trebui să specific structura școlii. Este adevărat că școlile care includ învățământul primar, gimnazial și liceal promovează menținerea prieteniilor pe de peste un deceniu, dar ce este mai important în studii? Recrearea sau educația propriu-zisă?
            Răspunsul este relativ pentru toată lumea. Unii părinți și ale lor primogenituri doresc educație de elită, în timp ce alte familii bat monedă pe crearea unei copilării memorabile pentru fii și fiicele lor. Desigur, o educație înaltă nu înseamnă neapărat interzicerea distracției, precum nici distracția nu înseamnă neapărat interzicerea unei educații înalte. De aceea, cred că structura, de exemplu, a liceelor teoretice care includ toate ciclurile școlare este una destul de bună. Ele permit 12 ani de educație în aceeași instituție, dar și eventualul transfer la un alt liceu.
            Acum, cum ar trebui să fie modul de predare? Din perspectiva lui yours truly, elevii ar trebui să poată alege dacă doresc să participe la orele de curs în afara clasei (în grădini special amenajate, poate parcuri interioare pe timp rece) sau în înăuntrul ei. Motivul? Mișcarea creează, sau mai bine spus, îmbunătățește circulația sângelui, astfel dezvoltând activitatea cerebrală. În afara clasei, notițele s-ar putea lua pe caiețele mici, precum niște mini-reporteri. Dar, profesorul ar trebui să mențină disciplina în rândul elevilor, deoarece, după cum bine știm, în astfel de ieșiri avem tendința de a promova neseriozitatea, neatenția și teribilismul. OK, nu suntem chiar atât de răi. Suntem inocenți, chiar (Dacă ne priviți cu ochii 99,9% închiși.)!
            De asemenea, profesorii ar trebui să aibă un nivel permanent de interacțiune cu elevii lor. Materia nu ar  trebui predată în mod mecanic dacă e vorba de științe care dau dovadă de logică. Ar trebui ca profesorul să facă în așa fel încât elevii să vină ei înșiși cu răspunsul corect, exploatând capacitatea studenților de a gândi logic.
            Și, o mică rugăminte. Aș dori transformarea temelor într-un obiect facultativ. A, a, a! Nu mă confundați cu un ștrengar căruia nu i-ar putea păsa mai puțin de școală. Decizia și motivul meu se află în statistici. La momentul scrierii, statul Finlandei deține numărul cel mai crescut de elevi olimpici la nivel internațional, cel mai bun raport de note bune per elev și un profesor pentru aproape fiecare 14 elevi (13,8). Rezultatele bune și dorințele elevilor de a deveni la rândul lor cadre didactice vin din faptul că temele sunt facultative, iar profesorii sunt mulți și fiecare interacționează în mod plăcut cu fiecare elev. Eficiența profesorilor vine și din faptul că pentru a se putea angaja la o instituție școlară au nevoie de aproape un deceniu de învățământ universitar.
            Școala pe care am descris-o mai sus conține mai multe elemente preferate de mine din mai multe modele de învățământ. Dacă ar fi sa realizăm o disecție a acestei viziuni, am observa că aceasta conține varietatea de opțiuni din România, educația prin mișcare" a lui Aristotel (Acesta le preda studenților în timp ce se plimbau.), interacțiunea cu elevii promovată de Socrate (Dumnealui doar dădea indicii discipolilor săi, ajutându-i să ajungă la un răspuns logic.), disciplina inspirată de școala lui Pitagora (acoliții săi erau niște fanatici. Căutați pe Goagăl".) și mai multe elemente din învățământul finlandez. Ceea ce avem acum este foarte departe de dorința mea, dar cred că după ani și ani, copiii noștri vor putea participa la un învățământ ideal, unde ar putea măcar să aleagă ce doresc să studieze.

marți, 23 august 2016

Prologul adolescenței, Capitolul 2

Amintiri

         Îmi deschid ochii brusc, tresărind.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă trezesc din coma filozofiei.
         Îmi scot căștile și mă ridic.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, îmi scot perfuziile și mă pregătesc să plec.
         Mă cufund din nou în perspectiva mea realistă.
         Ca un supraviețuitor incăpățânat, mă întorc fără motiv la viața care mă adusese în acest stadiu.
         Plimbarea pe strada memoriilor îmi fu întreruptă de fulgere. Puteau să fie două, puteau să fie trei. Poate fuseseră 5, sau poate doar unul. Mă duc la fereastră și trag perdelele, demascând furia lui Zeus.
         Seara era tânără, miezul nopții se apropia încet și sigur, ca un șarpe care îsi pregătea mușcătura perfectă. Dar tinerețea aceasta era bântuită de o furtună blestemată, blestemată să-i țina trezi pe insomniaci, respectiv pe studenții de la facultate (același lucru, practic). Ciocanele divine aplatizau dealurile negre sub forma fulgerelor care plesneau conturul întunecat și îndepărtat necontenit. Vijelia invita fiece arbore la dansul ei nesfânt, prin această chemare trezind bieții câini care lătrau speriați, încercând să se apere de nervozitatea norilor prin retragerea tactică sub bănci, sub ziduri, sub mașini. De acolo lătrau pentru maxim 10-15 minute, după care plângeau până adormeau.
         Realizasem că reflexia mă privea rece. “De ce nu dormi, de ce te consumi încercând să uiți ce a fost? De ce încerci să ștergi cu buretele regretele, de ce vrei sa ții minte doar momentele în care NU erai diferit?”. Conturul întunecat și îndepărtat se metamorfoza într-o entitate întunecată si îndepărtată, care mă vizita neașteptat, dar doar când simțeam cum crește golul din înăuntrul propriului suflet.
        

Eram față in față cu propria mea conștiință, Emy. Nu Emanuel, nu Enache, nu Babuinul, nu Uriașul, ci Emy. Puteam zâmbi, Emy îmi zâmbea inapoi. Puteam să mă încrunt, Emy se încrunta înapoi. Emy îmi era îngerul păzitor și demonul care câteodată mă sabota. Emy era trimis ori de Cel de sus, odată cu botezul, astfel crescând odată cu mine, ori era creat de Lucifer, astfel teleportându-se sub forma sa fizică doar cand cel de jos mai sus menționat putea profita de mine.
…dar Emy era mereu neutru. Gândea la rece, lua acțiunea care o considera cea mai bună pe moment și pe termen-lung. Mă interoga, trezind în mine alți demoni, alți îngeri, alte păcate, alte slăbiciuni. Mă ajuta să mă descopăr, îmi dădea meditații în arta auto-citirii. Datorită lui îmi dădeam seama dacă mă îndrăgostisem, sau dacă doar voiam să fiu iubitul cuiva. Datorită lui puteam afla dacă eram deprimat, sau doar ploua afară. Datorită lui reușisem să-mi atac slăbiciunile cu puterile, eliminând una si respectiv adăugând alta.
Emy, acum, mă compătimea. Îi era milă de mine, îmi păzea somnul, dar EU îi sabotam sarcina. Și în loc să mă pedepsească, coborându-mă în depresie, sau să mă abandoneze, lăsându-mă pe cont propriu, el încerca să mă adoarmă, să mă calmeze, să mă readucă la adolescentul pe care îl cunoștea societatea.
Dar nu puteam fi cel cunoscut de societate atunci când eram singur, atunci când nu făceam parte din societate. Cum învățasem la o oră de Cultură Civică, una din puținele în care chiar scriam ceva la materia mai sus menționată, “atunci când eram în propriul domiciliu, eram în afara jurisdicției societății, putând face orice doream, în limita legii.”. Parafrazam, dar concluzia rămânea aceeași: doream să fiu imperfect când eram singur, și dorința mereu mi se îndeplinea. Eram eu însumi, eram cel pe care nici fosta parteneră nu ajunsese să-l cunoască. Dar Emy voia să fiu cel pe care îl știa familia, cel pe care îl știa școala, cel la care veneau rudele îndepărtate cu cadouri și povești.
Îmi venea in minte gluma gramaticală “Pe care, pe care, pe care…”. Eram cel pe care îl știa familia, nu cel “care” îl știa familia. În acel moment, Emy făcu un pas mic către a-și îndeplini scopul. În propria sa viziune, eu eram perfect atunci când mă comportam precum mă comportam în societate, fiind sarcastic și glumeț mai mereu. Eram perfect atunci când îmi puneam masca de “clovn”…eram perfect atunci când mă mințeam pe mine și pe cei din jur.


Reflexia mă privea acum cu ochi mari, făcându-și griji pentru mine. “De ce te gândești atât de mult la mine? De ce te gândești atât de mult la tine? De ce te gândești atât de mult? De ce nu trăiești? De ce nu devii și mai diferit? De ce nu dormi, ca mâine să poți să te trezești de dimineață?”. Atâtea întrebări, atât de puține răspunsuri…eu sunt diferit pentru faptul ăsta, pentru că mă găndesc atât de mult. Acționez pe moment pentru ceilalți, dar de fapt fac lucrurile la care mă gândesc cu cateva seri în urmă.  Poate intru in belele, dar prevăzusem și asta, și știam perfect ce riscuri îmi asumam. Și de ce să mă trezesc mâine de dimineață? Oricum voi lenevi, mă voi juca, sau voi face alte lucruri care nu mă vor ajuta. Și de ce să dorm, când pot face exact ce fac acum?...
Eram încăpățânat în fața propriului mentor, în fața propriului șef, în fața propriului narator subiectiv. Pentru un moment, ploaia îmi amuțise vocile din cap, trezind în fața mea geamul crăpat prin care priveam rece la peisajul…rece.
Pentru un moment ploaia imi amortizase conștiința, a readus-o la dealurile bântuite de fulgere. Îmi făcuse un serviciu, dar îmi adusese un necaz…ca un drog, îmi curgea din seringa uzată în vene, contopindu-mi simțurile si gândirea, fizicul si psihicul într-o euforie vicleană, dar doar pentru a mă minți singur și a-mi degrada starea de sănătate.
…pentru un moment eram singur. Dar reflexia nu dispăruse. Îmbrațișarea îmi veni din spate, aerul cald lovindu-mi ceafa.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Iluzii optice, rezolvate prin obținerea unei perechi de ochelari, iluzii olfactive, rezolvate prin eliminarea răcelii, si acum iluzii psihice, rezolvate doar de el, atunci când credea de cuviință.
Mă întorc încet în spate. Nimeni. Doar televizorul își ține discursul despre Rio, despre olimpici, despre premii, în timp ce nimeni nu-l asculta. Zgomot de fundal.
…Emy mereu fu priceput la iluzii. Trag perdelele, fac câțiva pași pe podeaua înghețată, și mă arunc înapoi în pat. Pun mâna pe căști, dar doar ca să-mi aud vechiul prieten:
“Nici să nu te gandești să mă ignori.”


Vocea veni de pe scaunul de la birou. Oglinda de pe scaun îl găzduia pe Emy, acum prezent sub forma reflexiei din oglinda. Nu fu mult până propria bucurie și imaginație îl ajutară să iasă din forma reflexiei și să se așeze pe scaun, îmbrăcat în pantalonii scurți și tricoul marinăresc care-mi era pijama. Îsi aprinse o țigară, și se relaxă, închizând ochii.
-De când dovada propriei mele schizofrenii fumează?
“De când ai inceput să urăști a doua oară țigările.”
(Poveste lungă, va fi explicată în alt capitol.)
Emy era prezent. Eu începusem să vorbesc “singur”. Miezul nopții veni, mușcătura mă prinse violent, și eu îmi incepusem dialogul cu psihologul care mă ajutase de atâtea ori.
“Știi, noi suntem într-un fel gemeni.”
-No shit, Sherlock.
“Ascultă-mă. Tu acum vorbești singur, și eu sunt doar produsul propriei tale imaginații. Nu ești schizofrenic, mai termin-o cu glumele astea că mă enervezi. Și felicitări: ai dat de o glumă care te enervează și pe tine.”
-Da’ ție îti arde de șotii în seara asta, nu? Spui că suntem la fel, apoi bați apropouri cum că suntem același om-
“Taci din gură, că dacă ai scrie chestiile astea, cititorul ar crede că ești nebun. Concluzia primului subiect din seara asta, care “este eu”, este aceea că tu acum vorbești singur, și că eu sunt doar…conștiința ta.”
Emy trăgea din țigară liniștit, rânjind în lumina pală sub pretextul că a câstigat o dispută.
-…taci, și fumează. O să încep eu discuți-
“Să mori tu? Ei bine, eu nu vreau.”
-Păi, stai puțin, care e logica, de ce să nu vrei dacă tu ești eu și-
“Nu mai bate câmpii pe tema propriei existențe că pari instabil psihic.”
Touche.
-…în fine, de ce să nu vrei?
“Pentru că dacă te apuci tu să vorbești, o s-o ții pe tema asta, despre care am pălăvrăgit atâta, o să încerci să-mi răspunzi la întrebări, o să folosești metafore legate de vremea de afară, mai știu eu ce. Gata, de acum ignori furtuna, și te concentrezi pe mine.”
Rece, eficient, narcisist.
-Da’ parcă voiai să dorm!
Am clipit, și a dispărut. Scaunul era gol, oglinda era pe el, reflexia mea mă privea înapoi complexată, furtuna urla nebună, câinele lătra fricos, televizorul începuse să-și țipe discursul despre Jocurile Olimpice, și eu trebuia să dorm în condițiile în care creierul își bătea joc de simțul meu auditiv.
“Dormi.”
Am clipit, și Emy reapăru. Rânjind, dar acum fără țigară, ci cu un clipboard și un creion în mână.
-Se vede că ai invățat de la mine cum să fii sarcastic și să tachinezi în același timp.
“Sau tu ai invățat asta de la mine?”
-Putem să începem discuția propriu zisă?
“Imediat ce-ți verifici telefonul. La miezul nopții cică ai primit un mesaj.”
Mă uit la telefon, bulversat.  Îl deschid, și “surprise!”, aveam un mesaj necitit, trimis la ora 00:00. “Dormi?”. Numărul îmi era cunoscut, prea cunoscut, și am trântit telefonul înapoi pe taburetul de lângă pat cu supărare.
Emy încearcă să reziste tentației de a izbucni în râs, fără succes. Acoperindu-și gura cu clipboard-ul, mă privește curios. “E cumva fost-“
-PUTEM SĂ ÎNCEPEM DISCUȚIA PROPRIU ZISĂ?
“1, nu mai țipa, trezești toată casa. 2, nu mai țipa, că plec.”
Nu avea cum să plece așa de ușor dacă era produsul propriei mele imaginații. Dar dacă voiam să fiu matur și să vorbesc despre propriile probleme, trebuia să ignor avantajul ăsta.
“Așa. S-ar părea că suferi de regrete. Muuuuulte regrete. Regrete școlare, regrete sentimentale, regrete existențiale, regrete peste regrete. Întrebare prosteasca:
Ce regreți cel mai mult?”


…cum adică, ce regret cel mai mult? Am trăit doar 15 ani, ce aș putea să regret?! Să regret că nu mi-am înșelat “fosta”? Să regret că nu am copiat la evaluare, ci am fost drept fix când ar fi fost justificată decizia de “a mă inspira”? Să regret că nu am învățat destul de mult ca să intru primul în clasa de filologie la Liceul Teoretic “Lascăr Rosetti” Răducăneni? Să regret că nu sunt normal, și că în loc să dorm vorbesc singur?!
- Nu am niciun regret major.
“Dar regreți. Regreți că ai fost atât de prost încât să stai 8 luni într-o relație toxică.”
-Treci peste, n-am chef să vorbesc despre asta acum.
“Regreți că nu ți-ai făcut ieri treaba.”
-Și că astfel am ajuns la o dispută cu parinții, și au început să-și amintească toate neajunsurile mele, și că a trebuit să învăț să-mi fac treaba, oricât de mică sau mare ar fi, altfel voi ajunge în impas?
“Aicea nu mai trebuie să vorbim, văd că ai ințeles cum stă treaba…Ah, regreți că încă nu ai invitat-o pe tipa cu care vorbești acum la o întâlnire!”
-Ba am s-o invit! Mai am două săptămâni până plec în tabără.
“Nu i-ai spus tatălui tău despre ea. Ai nevoie de el ca să ajungi la ea.”
-Iar gandești ca un oportunist, reformulează.
“Nu i-ai spus sfântului și dătătorului de viață, al tău tată. Ai nevoie de EL, pentru a te proteja de rele și pentru a te educa într-un om cinstit!...și acum ai nevoie de el pentru a te duce la Iași.”
-Co-rect. Uite, promit eu că o să-i zic.
“De ce te-aș crede? Tatăl tău e de părere că fiecare promisiune care vine de la tine e deșartă.”
-Pentru că tu nu ești tata, pentru că știi că m-am schimbat, pentru că eu chiar vreau asta.
“Just. Mereu te-ai priceput la dramatizări.
         -Fiecare are talentele sale, my friend. Și, din nou, ȘTII că vreau asta extrem de mult.
         “Of course! Știu că nu poți sta fără o prezență feminină majoră în viața ta, excluzând-o pe mama ta. “
         Pentru fiecare argument pe care îl aruncam ca răspuns la instigările conștiinței, apărea o nouă provocare, o altă prăpastie în care puteam cădea dacă mă gândeam prea mult la “ce a fost”.
-Hai să trecem peste, nu am gândirea potrivită în seara asta pentru a discuta despre astfel de “probleme”. De fapt, nici n-ar trebui să mă gândesc prea mult la asta, sunt elev, am școală, de ce mă tot învârt în jurul ideei?
Psihiatrul care îmi tot dădea “pastilele” sub forma provocărilor, chiar înainte zâmbind malefic de după foile pe care nota vrute și nevrute, acum, la auzul replicii mele evazive, își aplică clipboard-ul peste zona facială într-o încercare de a mă face să realizez prostia pe care tocmai am zis-o.
“…știi perfect că nu-ți merg replicile astea cu inspirație de elev model în perioada comunistă pe mine. De data asta mă abțin, și-ți spun atât: ești în vacanță.
-Degeaba tot vorbim despre asta dacă nu se întâmplă. Și dacă acum este noaptea târziu, tu așteaptă câteva zile, apoi recapitulăm din nou.
Cum să ieși dintr-o conversație care nu îți este favorabilă ție, volumul 1.
...of, doar eu te-am făcut ce ai ajuns...nu știu dacă să fiu mândru sau să-mi fac griji.”
-Eu ți-aș sugera să mă lași să adorm, sau să ascult muzică, sau să adorm ascultând muzică.
De când iei decizii într-un mod atât de lejer?
-De când acele decizii au început să-mi afecteze doar somnul.
Mi-am pus căștile, am închis ochii, și am tăcut. Poate se supărase pe mine, poate îmi zbiera teorii despre cum că e și el om și are o opinie, poate zâmbea văzând că începea să nu-mi mai pese atât de mult de lucrurile mici...jazz-ul îmi augmenta gândirea pozitivă, și în acel moment, nu mai aveam nevoie de nimic. Asta e puterea muzicii. „Limba pe care o înțeleg toți”, glasul care ține locul conștiinței, vocea care înlocuiește tunetul vieții…șoapta care nu reușea totuși să mă facă să simt. Să arăt un zâmbet când sunt bucuros, să plâng când mă supăr, să urlu când fierb…aproape uitasem cum era să simt cu adevărat emoțiile.
Am deschis ochii. Scaunul era gol, ceasul arăta 01:54, perdelele erau trase. Mi-am luat telefonul în mână și am tras perdelele din nou, curios să văd care erau daunele. Daune fizice, nu prea, că totul arăta ca după orice ploaie. Noroiul se târa șerpuind pe bazele stâlpilor și copacilor, elementul apei îngloba totul într-o hidratare vizuală satisfăcătoare, mașinile aruncau roua pietrelor alături șoselei, măturând drumurile. Vreme mai calmă decât asta nu puteai găsi. Sunetul picăturilor de pe burlane și conducte era o revelație muzicală. “Muzica din liniște”…
Din păcate, ceasul nu se oprea, și nici nu se dădea înapoi, așa că pentru a nu știu câta oară, m-am dus în pat. De obicei mă învârt prin cameră la ore târzii, căutând soluția fizică la grijile mele, privind în gol mobila de parcă ar scrie pe lemn instrucțiunile pentru rezolvarea problemelor eterne. Unele dintre multele ocupații ale unui adolescent de 15 ani. Sublim, absolut, just.

…și până la urmă, fulgerele ce au întrerupt?

Follow by Email